Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi – consideraţii pe marginea imnografiei Triodului

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi deschide întrucâtva uşile postului, deoarece din această Duminică, numită şi a Lăsatului de sec de carne, credincioşii vor avea o săptămână cu un post mai special, în care nu vor mai consuma carne, dar vor avea voie să consume peşte, ouă şi lapte cu toate derivatele sale. Prin această duminică „intrăm cu un pas în Postul Mare. Această intrare este fizică, prin renunţarea la carne, şi duhovnicească, prin imne liturgice care amintesc de Postul Mare şi ne învaţă despre valoarea lui şi prin introducerea în rânduiala obişnuită a slujbelor a unor elemente specifice Postului Mare”.

Duminica a treia a Triodului, este închinată pomenirii Înfricoşătoarei Judecăţi, cântările şi citirile din cadrul slujbelor fiind completate de citirea pericopei evanghelice din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 25, versetele de la 31 la 46, unde se vorbeşte despre criteriile judecăţii la care vor fi supuşi toţi oamenii la sfârşitul veacurilor.

Pentru creştin, conştiinţa viitoarei judecăţi naşte în sufletul său prilejul de a vedea şi singur unde anume se află în calea lui spre Dumnezeu şi cât de mult s-a apropiat sau, din contră, s-a îndepărtat de Izvorul vieţii sale.

Imnografii Triodului insistă în prezentarea Judecăţii finale asupra descrierilor precise şi detaliate a acesteia: „Gândesc la ziua aceea şi la ceasul, când avem să stăm toţi goi ca nişte osândiţi, înaintea nemitarnicului Judecător; că atunci trâmbiţa va suna tare, şi temeliile pământului se vor clătina, şi morţii din mormânturi vor învia, şi toţi de o vârstă se vor face; şi cele ascunse ale tuturor vor sta de faţă înaintea Ta. Şi vor plânge şi se vor tângui şi în focul cel mai dinafară vor merge cei ce niciodată nu s-au pocăit; iar ceata drepţilor va intra, în bucurie şi în veselie, în cămara cerească[1].

Pe lângă prezentarea detaliilor Judecăţii, în troparul de mai sus imnograful aduce aminte credincioşilor care vor să meargă pe drumul pocăinţei în Postul care urmează cât de folositoare este această virtute şi cât de mult au de pierdut cei ce au nesocotit-o în viaţa lor.

Venirea lui Hristos, potrivit autorilor sfinţi ai Triodului, va împlini ceea ce şi Scriptura profeţeşte şi anume descoperirea lucrurilor ascunse ale fiecărui om[2]: „Cutremur nepovestit şi frică va fi acolo; că va veni Domnul, şi împreună cu Dânsul lucrul fiecăruia din oameni. Şi cine dar de aicea nu se va plânge?[3].

Gândul la momentul judecăţii naşte în sufletul nevoitorului sentimentul de pocăinţă, care, datorită fricii care va fi simţită atunci de toată făptura, este alimentat în permanenţă de lacrimi şi de tânguiri, din care fără putinţă de înşelare ia fiinţă virtutea cea mântuitoare a smereniei, prin care credinciosul mărturiseşte în faţa lui Dumnezeu că dintre toţi oamenii el este cel mai mare păcătos:

Plâng şi mă tânguiesc, când îmi vine în simţire focul cel veşnic, întunericul cel mai dinafară şi tartarul, viermele cel cumplit şi scrâşnirea dinţilor cea neîncetată, şi durerea ce va să fie celor ce au greşit peste măsură, şi pe Tine, Cel preabun, cu vicleană voie Te-au mâniat, cei dintre care unul şi cel dintâi sunt eu ticălosul. Ci, Judecătorule, ca un Îndurat, mântuieşte-mă cu mila Ta[4].

Trebuie specificat că „această insistenţă nu e călăuzită de o plăcere bolnăvicioasă, ci de o preocupare pedagogică, de a trezi frica şi căinţa credincioşilor, detaliile acestea îngăduindu-ne să actualizăm aici şi acum Judecata de Apoi. Funcţia esenţială a eshatologiei e de a ne face să vedem în ziua de faţă ajunul judecăţii şi apropierea sfârşitului. Astfel fiecare clipă e un prilej de pocăinţă, mai înainte de sfârşit, şi, prin urmare, e purtătoare a veşniciei”[5].

Gândul la moarte şi frica de înfricoşătoarea judecată sunt potrivit imnografilor insuficiente dacă nu se împletesc cu o altă virtute, care face ca întreaga nevoinţă a credinciosului să primească putere şi consistenţă. Potrivit fragmentului evanghelic care se citeşte în această duminică la Dumnezeiasca Liturghie, dragostea este criteriul suprem al judecăţii. La începutul nevoinţelor postului, Biserica îşi atenţionează fiii, că fără dragoste nicio nevoinţă pe care aceştia o vor săvârşi în perioada de post care stă să înceapă, nu va fi bineprimită de către Dumnezeu dacă nu va avea asupra sa pecetea dragostei pentru ceilalţi, bine ştiind cuvintele spuse de Hristos: milă voiesc iar nu jertfă [6], mila şi durerea pentru suferinţa aproapelui, luând naştere din dragoste, ea fiind virtutea cea mai potrivită în cunoaşterea lui Dumnezeu, căci înainte de toate, El este iubire: Dumnezeu este iubire[7], după spusele Sfântului Ioan Evanghelistul.

Acest lucru îl mărturiseşte şi Sinaxarul zilei din Triod: „Trebuie să se ştie că Hristos nu va întreba atunci nici de post, nici de sărăcie, nici de minuni, cu toate că sunt bune şi acestea, ci de cele ce sunt cu mult mai bune decât acestea, de milostenie şi de milă. Va spune drepţilor şi păcătoşilor şase lucruri: Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Întrucât aţă făcut unuia dintre aceşti mai mici, Mie aţi făcut. Aceste fapte bune poate să le facă oricine după puterea sa[8].

Pilda Judecăţii de Apoi tratează problema dragostei creştine. „Nu toţi suntem chemaţi să muncim pentru umanitate, însă fiecare dintre noi a primit darul şi harul dragostei lui Hristos. Ştim că toţi oamenii, în definitiv, au nevoie de această dragoste personală – de recunoaştere în ei a sufletului lor unic, în care frumuseţea şi întreaga creaţie sunt reflectate într-un mod fără egal. De asemenea mai ştim că toţi oamenii sunt întemniţaţi, bolnavi, însetaţi şi flămânzi de această dragoste personală pe care au negat-o. Mai ştim că, tocmai în condiţiile strâmte şi limitate ale existenţei noastre personale, fiecare dintre noi a primit responsabilitatea unei mici părţi din Împărăţia lui Dumnezeu, prin acest dar al dragostei lui Hristos. Astfel, chiar dacă noi am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau nu, vom fi judecaţi”[9].

După ce întreaga suită de tropare a vecerniei, litiei şi utreniei pun accentul pe Judecata de Apoi şi pe frica care îi va cuprinde pe păcătoşii care nu s-au pocăit, ultimul tropar al utreniei le arată credincioşilor valoarea postului şi a pocăinţei în teologia creştină, făcând iarăşi legătură, acum înainte de începerea Postului, cu Învierea: „Să ne curăţim mai înainte (de Judecata de Apoi) pe noi, fraţilor, cu împărăteasa virtuţilor (pocăinţa); că iată a venit, aducându-ne nouă bogăţie nepieritoare; potoleşte umflarea poftelor şi împacă cu Stăpânul pe cei ce au greşit. Pentru aceasta cu veselie să o primim pe dânsa, strigând lui Hristos Dumnezeu: Cel ce ai înviat din morţi, păzeşte-ne neosândiţi pe noi, cei ce Te slăvim pe Tine, Cel ce singur eşti fără de păcat[10].

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi deschide întrucâtva uşile postului, deoarece din această Duminică, numită şi a Lăsatului de sec de carne, credincioşii vor avea o săptămână cu un post mai special, în care nu vor mai consuma carne, dar vor avea voie să consume peşte, ouă şi lapte cu toate derivatele sale. Prin această duminică „intrăm cu un pas în Postul Mare. Această intrare este fizică, prin renunţarea la carne, şi duhovnicească, prin imne liturgice care amintesc de Postul Mare şi ne învaţă despre valoarea lui şi prin introducerea în rânduiala obişnuită a slujbelor a unor elemente specifice Postului Mare”[11].

Încă din prima zi a săptămânii, imnografii le atrag atenţia credincioşilor că porţile dumnezeieştii pocăinţes-au deschis şi aşa cum s-au lepădat de mâncare, să se lepede acum şi de pofte, căci vremea postului nu este nimic altceva decât zeciuiala anului pe care sunt datori să o respecte, aceasta fiind şi condiţia elementară pentru a putea vedea şi prăznui cu bucurie Învierea lui Hristos[12].

Pe bună dreptate, săptămâna lăsatului de brânză, cum numeşte Triodul această săptămână din ajunul Postului Mare, poate fi considerată o adevărată şcoală a pocăinţei. Imnografii se întrec între ei în a arăta valoarea pocăinţei şi modul cum poate fi dobândită aceasta în perioada Postului care stă înceapă.

Potrivit lui Iosif imnograful, începutul pocăinţei este oprirea de la săvârşirea păcatelor şi a relelor: „Începutul umilinţei şi al pocăinţei este înstrăinarea de răutăţi şi oprirea de pofte. Pentru aceasta să ne sârguim a face tăierea lucrurilor viclene[13].

Oprirea de la răutăţi, trebuie să fie, însă, susţinută de dorinţa de întoarcere înapoi la Dumnezeu: „Viaţa mea toată în desfrânări cheltuind-o, m-am făcut rob amarilor şi viclenilor cetăţeni. Ci acum, poftind să mă întorc către Îndurările Tale, Hristoase, nu mă trece cu vederea[14].

Întoarcerea trebuie să fie însoţită în primul rând de lacrimi, ele fiind cele care curăţesc sufletul, făcându-l apt de a vedea lumina dumnezeiască: „Postul să-l sfinţim cu dragoste; să propovăduim oprirea poftelor, să strigăm cu lacrimi către Stăpânul: Dă-ne, Doamne, dar, ca să ne ajutorezi spre voile Tale, mult Îndurate[15].

Cei care postesc, sunt învăţaţi de către imnografii sfinţi să postească „nu cu vrajbă şi cu sfadă, nu cu pizmă şi prigonire, nu cu îngâmfare şi cu vicleşug ascuns, ci ca şi Hristos, cu smerenie[16], smerenia fiind astfel cheia adevăratei pocăinţe.

Pentru creştinul nevoitor, în toată vremea postului poate interveni, datorită oboselii acumulate prin aspra nevoinţă, ispita lenevirii, fiind astfel atenţionat că lenea nu aduce decât întuneric şi tulburare în suflet, transformând astfel sufletul într-un receptacul opac, care nu poate primi lumina dumnezeieştii Învieri: „Vremea cea fericită a Postului, care străluceşte razele pocăinţei a răsărit; să ne apropiem cu grabă, scuturând întunericul cel prea adânc al lenevirii, toţi veselindu-ne[17].

Credincioşii care se ostenesc cu postirea, mergând astfel pe drumul cel bun al pocăinţei sunt atenţionaţi de către troparele Triodului să fugă de toată fapta cea rea şi, aşa cum au renunţat la mâncăruri, să renunţe şi la săvârşirea lucrurilor întunericului: „Precum ne-am lipsit de cărnuri şi de multe mâncări, aşa şi de toată vrajba cea cu aproapele, de desfrânare şi de minciună şi de tot răul să fugim[18].

Pe lângă lipsirea de mâncăruri, imnografii atenţionează să împletim postul cu milostenia, ca cea care are putere să ne facă vrednici de mila Stăpânului: „Cei ce miluiesc pe săraci, împrumută înţelepţeşte pe Mântuitorul. O, bucurie neasămănată! Că El dă din destul răsplătirile celor bune, întru toţi vecii[19]. Această insistenţă asupra milosteniei este în deplină concordanţă cu tema Evangheliei din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi. Ideea centrală a pericopei evanghelice din această duminică este iubirea de aproapele, „iubire concretizată în fapte. Textul este un îndemn insistent de a trece de la teorie la fapte. Cercetarea celor aflaţi în suferinţă şi în nevoi este nu numai o condiţie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci şi şansă de a-L întâlni şi a-L descoperi pe Hristos, Care cercetează pe cei aflaţi în suferinţă şi cu a căror stare El se identifică”[20].

Această scurtă incursiune în imnografia acestei săptămâni de pregătire dinaintea postului, ne revelează raţiunea ei de a fi: o săptămână în care încetul cu încetul suntem introduşi într-o rânduială de viaţă care va fi apoi permanentizată în toată perioada Postului Mare. Fie că e vorba de mâncare sau de modul de comportare faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, Biserica ne învaţă prin slujbele sale că drumul Postului, este drumul pocăinţei şi numai călătorind pe acest drum, credincioşii vor putea ajunge la sărbătoarea Învierii şi numai prin nevoinţă vor putea să-şi împroprieze veşnic Învierea, făcându-se astfel fii ai Învierii:

Cu bucurie să primim, credincioşilor, vestirea Postului, cea însuflată de Dumnezeu, precum mai înainte ninivitenii şi apoi desfrânatele şi vameşii au primit vestirea pocăinţei de la Ioan. Prin înfrânare să ne gătim spre împărtăşirea sfinţeniei celei stăpâneşti din Sion; cu lacrimi să ne curăţim mai înainte spre dumnezeiasca spălare, cea printr-însul; să ne rugăm a vedea săvârşirea Paştilor celor ce se închipuiesc aici, şi arătarea celor adevărate; să ne gătim spre închinarea Crucii şi a Învierii lui Hristos Dumnezeu[21].

 

[1] Triodul, care cuprinde slujbele bisericeşti de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Sfânta Înviere, Ediţia a VII, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1970,  p. 50.

[2] I Corinteni 3, 13.

[3] Triodul, p. 44.

[4] Idem, p. 40.

[5] Ieromonah  Makarios Simonopetritul, Triodul explicat – mistagogia timpului liturgic,  traducere  Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003,  p. 306.

[6] Matei 12, 7

[7] I Ioan 4, 8

[8] Triodul, p. 47.

[9] Alexander Schmemann, Postul Mare – Paşi spre Înviere, Ediţia a doua,  traducere Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Editura Sophia, Bucureşti, 2013,  p. 51.

[10] Triodul, p. 51.

[12] Triodul, p. 52.

[13] Idem, p. 52.

[14] Idem, p. 53.

[15] Idem, p. 62.

[16] Idem, p. 57.

[17] Idem, p. 62.

[18] Idem, p. 54.

[19] Idem, p. 57.

[20] Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, op. cit.,p. 171.

[21] Triodul, p. 59.

De la același autor

Ultimele din categorie