Viața Sfântului Bonifatie, Apostolul Germaniei

Pe când se părea că va face o carieră intelectuală și scolastică strălucită, s‑a aprins în el dorul de a‑L mărturisi pe Hristos în fața celor care nu auziseră de El. A fost considerat de către unii ca fiind „cel mai mare sfânt de neam englez care a trăit vreodată”.

Urmând porunca Mântuitorului de a răspândi Evanghelia în întreaga lume (Matei 28, 19), dar și modelul oferit de unii dintre apostolii (Sfinții Apostoli Petru, Pavel, Iacob și Simon Zelotul) și ucenicii Mântuitorului, care au propovăduit în vestul Europei, urmașii direcți și indirecți ai acestora au continuat activitatea de propovăduire a Evangheliei. După căderea Imperiului Roman de Apus (476), prin măsurile luate de către Papa Grigorie cel Mare († 604) vor fi încreștinați englezii, care la rândul lor, în secolele VII și VIII, vor încreștina aproape toate triburile germanice. Un rol foarte important în această misiune l‑a avut Sfântul Bonifatie, considerat de către unii ca fiind „cel mai mare sfânt de neam englez care a trăit vreodată”.

Născut în satul Crescent din ținutul Devon, în sud‑vestul Angliei, în anul 672, Sfântul Bonifatie a primit la botez numele de Winfrith sau Wynfreth, care se traduce „prieten al păcii”. Având de mic copil înclinație spre viața religioasă, a intrat de la o vârstă fragedă în mănăstire, după ce a reușit să‑și convingă tatăl să nu se opună acestei decizii numai din dorința de a‑l lăsa singurul moștenitor al averii. Astfel, a intrat în mănăstirea Exeter (Examchester), unde a fost îndrăgit imediat de către întreaga obște. Aici s‑a remarcat prin interesul pentru învățătură, după cum ne relatează biograful său, Willibald: „Era înzestrat cu o scânteie de dar dumnezeiesc, pe care cu atâta stăruință a îngrijit‑o prin învățătură, încât fiecare ceas și fiecare clipă a lungii și neobositei sale vieți a slujit doar pentru a înmulți darurile dumnezeiești care fuseseră revărsate asupra sa”. 

După câțiva ani petrecuți aici, a plecat la mănăstirea benedictină Nursling (Nhutscelle), unde a rostit făgăduințele monahale. Aici și‑a desăvârșit cunoștințele de limba latină, devenind un dascăl vestit de gramatică latină și de poezie. Conform rânduielilor fixate încă din timpul lui Justinian, la vârsta canonică de 30 de ani va primi și taina Preoției. Pe când era încă în această mănăstire a participat la o sinaxă a stareților, fiind ales să‑i comunice arhiepiscopului de Canterbury hotărârile luate. În această perioadă a scris și prima Gramatică a limbii latine în engleză, precum și mai multe poezii. Prin această vastă cultură și‑a câștigat și prețuirea curții regale. 

Lucrarea misionară în Frisia și‑n pământurile germane

Pe când se părea că va face o carieră intelectuală și scolastică strălucită, s‑a aprins în el dorul de a‑L mărturisi pe Hristos în fața celor care nu auziseră de El. Astfel, în anul 716, va pleca pentru prima dată în misiune în Frisia, pe teritoriul Olandei de astăzi, unde se vorbea o limbă asemănătoare cu limba engleză vorbită la acea vreme. 

Lucrarea misionară fusese începută aici în urmă cu vreo 30 ani de către Sfântul Winfrid, dar, ca în alte multe cazuri, populația revenise la practicile păgâne. Bonifatie a plecat împreună cu trei frați de la mănăstirea Nursling și, deși erau plini de râvnă în a‑L propovădui pe Hristos, această primă misiune va rămâne fără succes. Astfel, se va întoarce în mănăstirea de metanie, deoarece, cum se exprima mai târziu biograful său, „Dumnezeu încă nu trimisese ploaie pe pământ” (Facere 2, 5). 

După doi ani petrecuți în mănăstire, având binecuvântarea episcopului său, Daniil de Winchester, Sfântul Bonifatie va pleca într‑o nouă misiune. Însă, înainte de a pleca, a poposit la Roma pentru a se închina în biserica Sfântul Petru, unde a rămas mai multe zile, petrecându‑le în post și rugăciune. Aici a putut discuta și cu papa Grigorie al II‑lea (715‑731), declarat mai târziu sfânt pentru viața sa aleasă, dar și pentru lupta dusă împotriva iconoclasmului. 

După câteva luni petrecute la Roma, Sfântul Bonifatie va pleca, având asupra sa mai multe scrisori din partea papei, spre Bavaria, apoi spre Thuringia, un ținut situat la răsărit de Rin și la miazănoapte de Dunăre. Înainte de a pleca, papa Grigorie i‑a schimbat numele din Winfrith în Bonifatie („făcător de bine”), în cinstea Sfântului Mucenic Bonifatie din Tarsul Ciliciei, prăznuit la data de 19 decembrie. După câteva luni, în care s‑a străduit să reînsuflețească viața creștinilor din acele ținuturi, a plecat la Willibrod, în Frisia. După o scurtă activitate în acest ținut, se va despărți de Willibrod și va merge să facă din nou misiune în Hesse și Thuringia. Nu se cunoaște motivul separării de Willibrod. După ce a botezat doi conducători păgâni, a reușit să construiască o mică biserică, intensificând astfel activitatea misionară în acel ținut. Întrucât s‑a lovit de multe greutăți, i‑a cerut sfatul papei printr‑o scrisoare, iar acesta l‑a chemat la Roma.

În acest al doilea popas la Roma, Bonifatie a fost hirotonit episcop de către papă, chiar în ziua sărbătoririi Sfântului Andrei (30 noiembrie) a anului 722. Teritoriul încredințat misiunii sale era întreaga Germanie aflată la răsărit de Rin, nefiind obligat să se supună episcopilor franci, care, cu puține excepții, se aflau într‑o acută stare de decădere morală. Încărcat cu multe daruri și având și câteva scrisori de recomandare, Sfântul Bonifatie a plecat din nou spre Germania, pentru a‑și continua misiunea. După o întâlnire cu regele francilor, Carol Martel (715‑741), s‑a îndreptat din nou înspre Hesse, unde Dumnezeu avea să‑i aducă cea mai mare biruință din ținuturile Germaniei. 

Chiar în inima ținutului Hesse, la Geismar, dând dovadă de un mare curaj, Sfântul Bonifatie a doborât cu securea „stejarul lui Thor”, zeul tunetului la vechii germani, care constituia centrul slujirii lor idolatre. Acest lucru se întâmpla în anul 723. Din acest stejar, ajutat de ucenici, a construit o biserică pe care a închinat‑o Sfântului Apostol Petru. La un an după acest eveniment, misiunea sa se bucură de un mare succes, ceea ce i‑a permis să plece din nou în ținutul Thuringiei. Confruntat cu diverse greutăți, Sfântul Bonifatie se consultă mereu cu papa Grigorie al II‑lea și cu alți oameni de încredere. Astfel, ne‑au rămas de la el în jur de 150 de scrisori, adunate într‑o colecție de către ucenicul său, Lullus. Așa cum afirma J. Semmler, scrisorile Sfântului Bonifatie sunt foarte importante, deoarece „oferă foarte multe amănunte despre activitatea misionară a sfântului, dar și despre răspândirea creștinismului în zonă”.

Întrucât avea nevoie de oameni de încredere, Bonifatie a făcut apel la frații săi englezi, în special la foștii ucenici din mănăstirea Nursling, pe care i‑a trimis în tot ținutul Germaniei să propovăduiască și să ridice mănăstiri și schituri. Astfel, cu ajutorul colaboratorilor săi, până în anul 732, Bonifatie a reușit să pună temeliile unei Biserici sănătoase și trainice în acele teritorii. 

Înălțarea la rangul de arhiepiscop și înființarea mai multor eparhii

După moartea papei Grigorie al II‑lea, pe scaunul apostolic de la Roma i‑a urmat papa Grigorie al III‑lea (731‑741), de neam sirian. Acesta l‑a primit pe Bonifatie la Roma, la un an după urcarea pe scaunul Sfântului Petru, acordându‑i atât rangul de arhiepiscop al întregii Germanii de la răsărit de Rin, cât și pallium‑ul arhiepiscopal. De asemenea, Bonifatie era împuternicit să hirotonească și să numească episcopi în teritoriul încredințat lui. În timpul șederii la Roma, Bonifatie a câștigat noi ucenici pentru activitatea sa misionară. Întors în teritoriul de misiune din Hesse și Thuringia, n‑a reușit să numească episcopi din cauza politicii lui Carol Martel. Într‑o a treia călătorie întreprinsă la Roma între 737 și 738, a primit din partea papei funcția de legat papal. Întors în teritoriul de misiune, el a înființat patru eparhii: una la Regensburg, una la Freising, una la Salzburg și una la Passau. Bonifatie i‑a ales pe viitorii episcopi dintre ucenicii săi, hirotonindu‑i pe toți în afară de episcopul de Passau, care a fost hirotonit la Roma de către papă. În anul 741, a înființat mănăstirea Altaich, dar și episcopia de Eichstät. 

După această organizare a Bisericii din Bavaria, Bonifatie se va îndrepta din nou spre Thuringia și Hesse. Aici a mai înființat încă trei episcopii: la Buraburg, în apropiere de mănăstirea Fritzlar, iar în Thuringia la Erfurt și Würzburg. Astfel, Bonifatie devenise un adevărat „mitropolit” al teritoriilor germane, deși nu avea un scaun episcopal al său. El se gândea să se retragă într‑o mănăstire, pe care a ridicat‑o ucenicul său, Sturm, într‑o vale mănoasă, înconjurată de munții din care izvorăște râul Fulda, în inima Germaniei. Cu aprobarea Romei, mănăstirea a devenit stavropighie și, în scurt timp, cea mai cunoscută și mai mare mănăstire germană. 

Se părea că Bonifatie își împlinise activitatea sa misionară, când a fost rugat să se ocupe de Biserica francilor, aflată într‑o stare de decădere, după cum am amintit mai sus. Moartea regelui Carol Martel în anul 741, an în care a murit și papa Grigorie al III‑lea, i‑a oferit și cadrul politic necesar pentru a ajuta Biserica francilor. Susținut de noul papă, Zaharia (741‑752), ultimul de neam grec, dar mai ales de către regele Carloman (în partea de răsărit, vorbitoare de germană), va reuși să convoace un sinod în teritoriul stăpânit de acesta din urmă. După acest Concilium Germanicum, ținut în anul 743, Bonifatie va reuși să întrunească, cu ajutorul lui Carloman și al lui Pipin al III‑lea (741‑768), responsabil pentru partea de apus a regatului, un sinod al întregii Biserici france, după o pauză de mai bine de 80 de ani. În acest sinod din 745, orașul Mainz a fost ales ca scaun mitropolitan al Bisericii germane. Toate aceste sinoade, prin măsurile luate, au dus la o reînflorire a Bisericii france și la „renașterea carolingiană” în estul regatului franc. Astfel, puterea lui Bonifatie a crescut atât de mult, încât în anul 751 (după unii 749) l‑a uns ca rege pe Pipin, rămas singur stăpânitor peste întreg regatul franc. 

Ultima misiune în Frisia și moartea martirică

Deși reușise atât de multe lucruri, activitatea misionară a Sfântului Bonifatie nu ajunsese încă la final. În jurul vârstei de 75 de ani, după ce l‑a hirotonit pe ucenicul său Lullus arhiepiscop de Mainz (în 752), a plecat într‑o ultimă misiune în partea de răsărit a Frisiei. Pe când aștepta la Dokkum, localitatea unde‑și așezase tabăra, să‑i boteze pe cei convinși de el și de colaboratorii săi să treacă la creștinism, în ziua de Rusalii a anului 754 sau 755, a fost ucis împreună cu 52 de oameni de către războinici păgâni prădători. Se pare că Bonifatie, omul lui Dumnezeu, s‑a săvârșit în timp ce ținea deasupra capului o Evanghelie, căci voia să fie apărat în moarte de cartea pe care a iubit‑o cel mai mult. Acest lucru se întâmpla pe data de 5 iunie, iar pe 9 iunie osemintele sfântului au fost depuse la mănăstirea Fulda, locul său de suflet, unde se găsesc și astăzi.

În această lume secularizată și debusolată în care trăiește Apusul Europei, unde se face tot mai simțită nevoia unei reevanghelizări, Sfântul Bonifatie rămâne pentru noi toți un model de credință și misiune. De aceea, Îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru rugăciunile Sfântului Martir Bonifatie, să ne dăruiască din zelul său misionar, pentru a‑i aduce pe toți frații noștri la cunoștința cea adevărată. 

Pr. Alexandru Dan Nan

Sursa: http://www.apostolia.eu

 

De la același autor

Ultimele din categorie