M-am gândit tare mult, după ce am finalizat predica Duminicii acesteia, la textul din Luca 14, 16-24, de unde ideea acesta a Domnului Hristos de a asemăna Împărăția cerurilor cu o cină unde sunt chemați oamenii, toți cei dispuși să o facă, pe săturate? Mai cu seamă că El spune – ca o concluzie așezată la început de poveste – că va fi „fericit cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 14, 15). De unde disponibilitatea Lui de a sta la masă cu săracii, cu bunii și mai puțin bunii societății? De unde așezarea în centrul pomenirii Sale o cină – un prânz întârziat de unde Singurul flămând se ridică El? Pentru că ni se spune mereu că Se așază la masă, dar nu ni se spune că mănâncă. După cum știm că transformă apa în vin, dar nu ni se spune că ar fi fost unul dintre consumatorii ce vor fi slăbit rezerva de vin a nunții din Cana Galileii. De altfel, îndemnul Său fundamental este „luați, mâncați” și „luați, beți” – care nu are nimic de-a face cu „hai să mâncăm și să bem”. E o boierie a Dumnezeu-Omului remarcată atât de bine de Părintele Nicolae Steinhardt, dar care nu-I satură firea umană, El având alt soi de sete și de foame. Setea și foamea de mântuire a oamenilor pentru care venise în lume.

Cheia mi-e dată de lectura Psaltirii – poate cea mai amplă descriere a mesianității Domnului Hristos – atunci când, recitind psalmii Proniei (Psalmii 100-118), descopăr în Psalmul 106 motivele de aducere de laudă la adresa Sa. După ce le arată izbăvirea de dușman a israeliților și scoaterea în robia egipteană, amintește rătăcirea lor în pustie, în pământ fără apă, unde nicio cale nu-i purta spre cetate locuită. Și apoi scrie: „Erau flămânzi și însetați și sufletul lor se sfârșea; dar au strigat către Domnul, în necazurile lor, din nevoile lor i-a izbăvit pe ei și i-a povățuit pe cale dreaptă, ca să meargă spre cetate de locuit. Lăudat fie Domnul pentru milele Lui, pentru minunile Lui, pe care le-a făcut fiilor oamenilor. Că a săturat suflet însetat și suflet flămând a umplut de bunătăți. Ședeau în întuneric și în umbra morții; erau ferecați de sărăcie și de fier, pentru că au amărât cuvintele Domnului și sfatul Celui Preaînalt au întărâtat” (Psalmul 106, 5-11). Scoaterea din foame și sete devine, astfel, semnul minunii și așezarea pe calea cea dreaptă spre cetatea cea de locuit. În contextul parabolei pe care o avem consemnată astăzi, cetatea este Împărăția Cerurilor. O imensă sală de cinat a unui palat peste așteptările oricărui om și unde stăpânul, sprijinit de istețimea slugii, se milostivește de cheamă pe toți. Pe fiecare precum și este. Pentru că stăpânul nu are a pierde pe nimeni.

Pare un pic deplasat, nu-i așa, ca la vreme de postire Biserica să ne așeze un text despre săturare. Dar Mesia vine să sature. Să hrănească. Să scoată din sete. Să desăvârșească ascultarea chemării cu bucuria unei mese îmbelșugate. În timp un Părinte al Filocaliei ne va învăța că numai cine a flămânzit știe ce înseamnă a mânca și numai cine a însetat știe ce înseamnă a bea… Dinaintea generațiilor noastre, pilda aceasta semănă exact a promisiunea așezată pe inima poporului lui Israel ce-și aștepta săturarea de la Mesia întrupat. Pentru noi, care avem la un click distanță totul, ne putem comanda mâncare ori pur și simplu putem plăti mese îmbelșugate, nu mai pare la fel de vădit sensul parabolei. Deși ar trebui să fim atenți la cei trei care refuză invitația pentru pământul, boii ori nunta lor. Când nevoile noastre par ușor de îndeplinit, trebuie să rămânem atenți la chemarea Mântuitorului nu pentru a mânca și a bea, ci pentru a fi cu El părtași dumnezeieștii Cinări – Prânziri. E incredibil cum Hristos, văzut deseori la mese „indecente”, căci erau cu vameșii, desfrânatele și pierzătorii cetăților (cei de la garduri…), vădește cunoașterea firii noastre și ne arată că nu ne hrănește numai cu idei, ci și cu cele ale vieții. El rămâne, vorba aceluiași Părinte Nicolae, un materialist-dialectic serios, pentru că nu oferă numai materie, ci și temeinica sa utilizare. Și nu oferă numai idei dialectice – recitiți cu atenție parabolele – ci le așază pe masa ascultătorilor în exercițiul hrănirii cu idei care satură de foame și sete, dar și de pâine și vin.

Am scris gândurile acestea atent să vă aduc aminte că postirea nu e doar înfometare sau sete absurdă, ci exercițiul aflării în permanență a răspunsului potrivit chemării la Cina Împărăției, unde este o fericire să participi. Fiți oamenii Împărăției și nu lăsați chemarea fără răspuns. Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați... Hristos este Săturarea noastră în Împărăția Cerurilor!