Întristarea este înrudită genetic cu patima melancoliei. Simptomele întristării, în cazul melancoliei, se acutizează şi iau o formă cronică. Atunci sunt răpuse toate puterile sufletului şi, în parte, cele ale trupului. La baza melancoliei stă închipuirea incorectă a omului despre păcatele sale, despre posibilităţi şi realizări, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta te poate duce la căderea cu duhul, manifestându-se fie prin plâns amar şi oftat, fie prin răutate şi lipsa voinţei, indiferent de ce se întâmplă. De aici şi golul lăuntric, lipsa de îndrăzneală pentru lucrurile bune, lenevia, profanarea, zădărnicia, insensibilitatea duhovnicească, cruzimea, deznădejdea. Sfântul Ioan Scărarul numeşte întristarea „slăbire a sufletului”, „neputinţă a minţii”, „melancolie a inimii”, lucruri ce se petrec din voia diavolului.

Demonul tristeţii este cel mai puternic. El îl împinge pe monah să-şi părăsească ascultarea, rugăciunea, viaţa duhovnicească, adică îi schimbă atitudinea, târându-l spre lume. Acest duh mişel se năpusteşte asupra călugărilor pe la miezul zilei. De aceea psalmistul îl numeşte molima ce bântuie întru amiază (Psalmi 90, 6). Străduindu-se să îi inducă omului starea de deznădejde, ispititorul îi şopteşte: „Eşti un mare păcătos şi Dumnezeu nu te va ierta. Nu nădăjdui, căci nu te vei mântui! Iar dacă tot vei ajunge în iad, atunci de ce îţi mai porţi crucea? Nu e mai bine să întrerupi chinul?”.

Părintele Paisie Aghioritul avertizează că întristarea şi greutatea sufletească vin la omul sensibil şi uşor de rănit din mustrările conştiinţei şi din hula celui viclean. În rând cu acest fel demonic de întristare, Sfinţii Părinţi aşază şi întristarea firească. Pentru noi aceasta este foarte interesantă, deoarece este condiţionată doar de procesele fiziologice ale organismului.

După părerea Cuvioşilor Varsanufie cel Mare şi Ioan, „întristarea firească se formează din cauza neputinţei trupeşti”, din cauza prea multei munci şi a oboselii. Episcopul Bamaba (Beleaev), citându-l pe Sfântul Isaac Sirul, spune că întristarea firească apare din cauza muncii prea grele şi a ascultărilor foarte mari. Oboseala fizică, emoţională şi mentală reprezintă „urzeala cu care demonul împleteşte modelele sale blestemate”. Cauza acestui fapt este oboseala cronică. Aceasta se adună în om cu trecerea anilor şi datorită ritmului nebunesc al vieţii, stresului îndelungat, grijilor permanente şi lipsei odihnei complete.

Cercetând oameni în vârstă, psihiatrii stabilesc adesea următorul diagnostic: melancolie involutivă. Simptomele acesteia sunt: tristeţea, neliniştea, dezamăgirea, autoflagelarea, supărarea pe propria persoană, supărarea pe soartă. Din punct de vedere psihologic este de înţeles: mulţi cetăţeni au muncit cinstit pentru binele statului, dar nu au primit ca recompensă respectul cuvenit. Funcţiile lor, economiile şi meritele sunt toate în trecut. Nu-i de mirare că stingerea tuturor idealurilor şi a speranţelor lor, cât şi nedreptatea îi duc la disperare. Atunci când nu se bucură de viață, unii mormăie, alţii fac scandal, iar alţii se resemnează...

Starea de spirit bolnăvicioasă, scăderea dispoziţiei şi melancolia sunt numite de psihiatri „hipotimie”. Registrul acestei disfuncţionalităţi este larg: de la o simplă supărare şi pesimism până la sentimentul neputinţei, al inutilităţii şi al unei existenţe fără sens. De aici până la sinucidere mai este doar un pas.

(Konstantin V. Zorin, Genele și cele șapte păcate capitale, Editura Sophia, p. 155-157)