Vedeți, trebuie să înțelegem că a iubi, a dărui sunt verbe care se conjugă dumnezeiește – tot­deauna la timpul prezent. Iubesc și dăruiesc. În raport cu aceste verbe, nu există trecut și nici viitor. Boala noastră e pururea de a ne trăi trecutul. Noi... perioada aceea de aur a Bisericii... Am mai avut noi o epocă de aur și de acolo ni se trag mai toate. Neatenția în a zidi eshatologic, în viziunea mântuirii, toate dăruirile și toate iubirile noastre, asta este ceea ce fisurează, de fapt, mesajul nostru creștin, anulând finalitatea noastră creștină și, nu în ulti­mul rând, ștergându-ne de pe lista de pomeniri pozitive în Împărăția lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos, la prezent se conjugă toate și dintr-aceea că niciodată Hristos nu stă în trecut și nu stă nu­mai în viitor, ci stă într-un prezent continuu, care umple istoria de la un capăt la celălalt – dacă la celălalt capăt ar exista un capăt –, dovedind prin aceasta tuturor că actul iubirii și actul dăruirii nu sunt acte segmențiale.

(Părintele Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 14-15)