Unul cele mai mari necazuri care munceşte pe om în această lume, este sărăcia şi lipsa celor de trebuinţă, şi mai ales când vede că la ceilalţi prisoseşte ceea ce lui îi lipseşte. Vede pe alţii asemenea lui, şi mai mici decât dânsul, că au bani, vii, ţarine şi alte asemenea. Îi vede pe dânşii îndestulaţi, şi pe sine flămând. Pe aceia bine îmbrăcaţi, şi el aproape gol; şi pe scurt aceştia au câte le trebuiesc, şi el, săracul, nu are nici pâine să se sature. Pentru aceasta se mâhneşte atât, încât urăşte viaţa şi se roagă să-i vie moartea. Aceasta se naşte din puţina noastră cunoştinţă, fiindcă nu înţelegem bunătăţile cele adevărate şi relele care ne aduc vătămare; căci atunci am fi avut bucurie în necazuri, iar în bune norociri să ne întristăm.

Cei nepricepuţi socotesc că bogăţia este mare bine, şi pentru aceasta urăsc sărăcia, şi nu se gândesc că prin aceasta mai mult se înșală neştiind preţul lucrurilor şi vrednicia lor. Cercetează, creştine, ce fel este bogăţia pe care o doreşti şi te mâhneşti atât pentru lipsa ei. Domnul o aseamănă cu spinii, pentru că înţeapă pe aceia care o au; şi în adevăr ce sunt altceva acele gânduri şi griji ce le au bogaţii care se gândesc cum să sporească şi să înmulţească bogăţia, şi cum să o păzească de diferite primejdii, decât împunsături şi răni pe care le ia de la aceşti spini în inima lor?

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, pp. 195-196)