Conform tradiției Bisericii noastre, minunea Schimbării la Faţă a Domnului s-a săvârșit cu puțin timp înainte de Pătimirile Sale, în anul 33, când i-a luat cu Sine pe Petru, Iacov și Ioan și au urcat împreună pe Muntele Taborului:

„S-a schimbat la față înaintea lor, și a strălucit față Lui că soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe că lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: «Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, lui Moise una și lui Ilie una». Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultați-L». Și, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).

Scopul Schimbării la Faţă a lui Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credinţa că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, pentru ca ei să nu fie deznădăjduiți în urma evenimentelor care aveau să se întâmple în zilele următoare, după cum arată IPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie:

„În troparele Bisericii se vădeşte acest adevăr. Într-unul dintre ele psalmodiem: «Mai înainte de cinstita Crucea Ta şi de Patimă, luând pe cei mai aleşi dintre sfinţiţii ucenici, Stăpâne, în Muntele Taborului Te-ai suit...». Şi în Condacul praznicului se spune: «Dacă Te vor vedea răstignit, au să cunoască Patima cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui». Sărbătorirea pe data de 6 august nu este întâmplătoare, pentru că precedă cu 40 de zile sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotită la fel ca Vinerea Mare”.

Părintele profesor Ene Branişte spune că această sărbătoare este mai nouă decât celelalte praznice împărăteşti. Se pare că, la început, în ziua de 6 august se făcea aniversarea anuală a sfinţirii bisericii zidite în sec. IV de Sfânta Elena pe muntele Taborului, în locul în care Domnul S-a schimbat la Faţă.

După unii, ea ar fi înlocuit o veche sărbătoare păgână a zeiţei Diana. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, serbarea ei începe a fi menţionată în documente din prima jumătate a secolului V, de când avem cuvântări festive în cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei şi papa Leon cel Mare. O găsim indicată, de asemenea, şi într-un calendar liturgic local al Ierusalimului din secolul al VII-lea, iar în sinaxarele constantinopolitane şi în alte cărţi liturgice, apare menționată pe la începutul secolului al VIII-lea. Oricum, sărbătoarea era generalizată în tot Răsăritul până în secolul al VIII-lea, când Sfinţii Ioan Damaschinul şi Cosma de Maiuma au compus imne speciale pentru slujba din această zi.

Deşi ne aflăm în Postul Adormirii Maicii Domnului, Biserica a rânduit ca, pe 6 august, de praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, să se facă dezlegare la pește, vin și untdelemn.

De asemenea, în această zi, agricultorii aduc la biserică struguri, faguri de miere, dar și alte roade ale pământului, pentru a fi binecuvântate, pe care mai apoi le oferă de pomană. Liturgistul Badea Cireșanu notează că datina creștină a binecuvântării roadelor pe 6 august este veche:

„Aceste prinoase sunt icoana mulţumirei noastre către Dumnezeu, dătătorul bunătăţilor. Găsim obiceiul în Epistola I către Corinteni (16, 2), în canonul 3 Apostolic, în canonul 28 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, în scrierile Sfinţilor Părinţi ş. a.”.

Tot de sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, în Biserica Rusă se face, în biserici şi la cimitire, pomenirea generală a morţilor şi mai ales a eroilor care și-au jertfit viața pentru apărarea patriei.