Născut în satul Crăiniceni în secolul XX, într-o familie de țărani credincioși, Sfântul Ioan Iacob a rămas orfan de mic și a fost crescut de rude. Având în inimă dorul călugăriei, se ruga Domnului, pe când lucra la câmp, să îl lumineze cu privire la calea pe care să pășească în viață și atunci a auzit glas de sus care îi spunea „Mănăstirea!”. Intrând în obștea Mănăstirii Neamț, a primit ascultare la infirmierie și bibliotecă, iubindu-i mult pe cei bolnavi. După o vreme, a pornit mai departe spre Țara Sfântă, vrând să se retragă în pustie. Timp de 10 ani s-a nevoit la Mănăstirea „Sfântul Sava”, îndurând cumplite încercări de la oameni și diavoli.

Paracliser și infirmier pe timpul zilei și veghetor în timpul nopții, sfântul scria versuri pe care le dădea pelerinilor. Venind războiul, și-a continuat nevoința într-o peșteră și într-un lagăr, după care a revenit la Mănăstirea „Sfântul Sava” cu ucenicul său, Ioanichie Pârâială, care i-a rămas slujitor până la moarte. Cinci ani a avut apoi ascultarea de egumen al Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul”, săvârșind zilnic Sfânta Liturghie și traducând din Sfinții Părinți.

A intrat apoi în obștea Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul” și a petrecut într-o peșteră șapte ani, împreună cu ucenicul său, având inima la Dumnezeu neîncetat, și comunicând cu ceilalți doar prin rugăciune sau scrieri. Simțindu-și sfârșitul, la vârsta de 47 de ani Sfântul Ioan Iacob s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut la Domnul, sfintele moaște fiind puse spre închinare la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”.