Sunt unele dăți, când simți cum Duhul Sfânt îți adună mintea din împrăștiere și cum îți duce mintea în inimă; și acolo zici „Doamne Iisuse...”. Și când ți-a obosit mintea zicând „Doamne Iisuse...”, atunci ai o adâncă smerenie. Iar atunci, Duhul cel Sfânt îți poate lua sufletul și te simți că te-a răpit în Rai. În timpul acela nu te mai rogi, numai te bucuri de slava lui Dumnezeu – astea când rânduiește Bunul Dumnezeu – și când te aduce, îți dă înapoi rugăciunea inimii.

Astea ni le dă Dumnezeu fără să alergăm noi după bucurii duhovnicești; trebuie să ne punem în gând: „Doamne, eu sunt un om păcătos și trebuie să-mi plâng păcatele mele”. Atunci, Duhul Sfânt ne va da puteri tari ca să putem birui. Lucrarea poruncilor nu împiedică bucuriile acestea duhovnicești, pentru că Dumnezeu dă bucuriile acestea când este mai liniștit, mai ales în timpul nopții. În timpul nopții este o liniște minunată și atunci Duhul Sfânt îți aduce umilință, smerenie, dacă păzești mintea de la a gândi la acestea pământești.

Trebuie a mulțumi și a răsmulțumi, dar a nu le căuta. Și cine cere bucuriile astea nu se mai cheamă Fiu după dar, ci se numește argat, pentru că argatul cere plata. Fiul cere de la Tată: „Tată, dă-mi și mie o parte din avere”, iar Tatăl îi spune: „Fiule, de te vei face sănătos, toate ale mele, ale tale vor fi”.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 32-33)