Când eram copil mă bucuram de o bomboană, de o rochiţă, de un cadou, însă toate acestea au dispărut. Le-am lăsat pe toate în urmă, dar nu am uitat mâna care m-a mângâiat, nu am uitat-o pe cea care mă aştepta de la şcoală, care făcea lecţiile cu mine, deşi era bolnavă, cea care îmi păstra mereu, dar mereu un bănuţ de fiecare dată când primea pensia. Nu am uitat-o pe Sabina, bunica mea.

Sabina avea ochii mari, migdalaţi şi era o femeie simplă care lucra la fabrica de uniforme. A rămas văduvă când fiica ei, Lili, avea doar 15 ani. I-a fost greu. Nu a arătat, dar i-a fost greu. Sabina era o femeie puternică. Sau a fost nevoită să fie puternică, nu a avut de ales.

Curând a părăsit căsuţa care dădea în strada Sforii şi a plecat să locuiască într-un apartament de trei camere. Trist era faptul că a fost nevoită să închirieze două din cele trei camere pentru a putea plăti datoriile. Liliana a plecat la facultate la Cluj, iar după patru ani a decis să se mărite cu tatăl meu. În ultimul an se naşte Sebastian, fratele meu, iar la trei ani după aceea, am apărut eu, Cristina-Sabina.

Ne-am mutat cu tata în casa moştenită de la părinţii lui, o casă frumoasă, cu curte, grădină, câini şi multă verdeaţă. Povestea frumoasă nu avea să dureze mult. Tatăl meu, inginer în Marină a căzut în patima băuturii. Cred că e sfâşietor pentru o mamă să-şi vadă copila chinuită de un astfel de individ, chinuită şi ea şi copiii lor. Aici e o întâmplare pe care n-am putut s-o uit, deşi aveam doar trei ani. Tatăl meu mă luase de mână şi mă dusese la cârciuma unde obişnuia să bea. Sabina a venit la noi acasă şi nu m-a găsit. Nu ştiu cum a aflat, dar ştiu că a venit val vârtej şi m-a luat de acolo. Eu l-am iertat demult pe tata. Mai mult, îmi pare că el este cel chinuit, chiar şi după 29 de ani, de această boală necruţătoare, alcoolismul, şi că el este cel care merită toată compătimirea şi ajutorul. Sabina, însă, nu a putut uita.

Lovitura cea mai grea a venit într-o noapte de toamnă, când mama, cu o sacoşă în mână, cu mine şi cu fratele meu, ne-am pomenit în staţia de autobuz. Tata ne dăduse afară din casă. Bunica s-a trezit la miezul nopţii cu noi în faţa uşii. Am spus că a fost o femeie puternică, dar cred că sufletul ei nu a putut duce mai mult. Cred că acela a fost momentul când paharul s-a umplut şi s-a îmbolnăvit.

Cei trei ani care au urmat am locuit cu bunica. Sunt anii cei mai frumoşi ai copilăriei mele. Sunt anii când ne făcea gogoşi, când mă jucam cu Iulia şi venea la noi şi ne întreba: "Ce clădiţi aici?" Aşa zicea ea, "ce clădim", adică ce construiţi.

Sabina lucra în trei schimburi la fabrică, în timpul unui regim care scotea şi sufletul din om. Însă, după-amiezele, când era acasă, trăgea jaluzelele şi dormeam împreună de prânz.

Îmi amintesc cum venea să mă ia de la grădiniţă şi cum îmi dădea mereu, dar mereu câte un bănuţ atunci când îi venea pensia. Da, Sabina se pensionase între timp.

Când am împlinit şapte ani, ne-am mutat cu mama în apartamentul nostru. Bunica venea şi stătea cu noi în timpul săptămânii, iar în weekend pleca la ea acasă să se odihnească. Bunica se îmbolnăvise tare, între timp. Ţin minte că s-a întors de la ultima operaţie de la Bucureşti şi când am deschis uşa s-o întâmpin, am avut un şoc aşa de mare, încât la cei nouă ani ai mei am fost nevoită să mă prefaccă sunt bucuroasă. Şi într-o noapte, mama nu mă lăsa să mă culc până nu scriam un rezumat, iar la 12 noaptea, Sabina a venit s-o roage să mă lase în pace, căci a doua zi aveam şcoală.

Asta îmi amintesc când mă gândesc la bunica, vorba ei bună, faptul că era foarte bolnavă şi stătea cu perna electrică la spate şi mă ajuta la lecţii. Îmi amintesc că în fiecare an mă ducea la Înviere într-o vreme când nu aveai voie să faci asta. Bunica era o femeie credincioasă, şi dacă eu mă aflu azi aici, scriind aceste rânduri despre ea, este pentru că de acolo de Sus s-a rugat neîncetat pentru mine. Cred din toată inima acest lucru.

Pe 14 octombrie 1995, bunica s-a mutat în Cer. Chiar de Sfânta Parascheva. Şi cred că nu e întâmplător. De fiecare dată când m-am rugat Sfintei Parascheva, mi-a ajutat. Iar lângă Sfânta Parascheva, undeva mică şi tăcută este bunica mea, Sabina, care plânge şi se roagă, pentru mine, pentru mama, pentru fratele meu, pentru iertarea păcatelor noastre.

Aceste rânduri sunt despre bunica mea, pentru bunica mea. Un om cald, pe care am fost prea mică să ştiu să-l preţuiesc. Unui om căruia nu i-am spus niciodată te iubesc.

Te iubesc, buni!