De fiecare dată când mergeam la Părintele Porfirie uneori îmi puneam capul pe genunchii săi, fără a-i vorbi deloc la început, rugându-mă în gând pentru el, pentru ai mei și pentru noi toți în general, ramânând în aceasta poziție destul de mult timp. În vremea asta, părintele îmi acoperea capul cu epitrahilul, mi-l prindea cu mâinile și se ruga un timp împreună cu mine. De multe ori îi simțeam respirația și bătăile inimii. Dacă mă durea capul sau altceva, îmi trecea imediat, iar când terminam și spovedania, la plecare simțeam că am luat cea mai mare binecuvântare. Pe drumul de întoarcere spre casă mi se părea că m-am încărcat cu binecuvântare, întocmai cum se încarcă o baterie cu curent electric.

Odată l-am întrebat pe Părintele Porfirie:

- Bunicuțule, de ce îmi aduci capul cu mâinile în felul acesta?

- Fiule, în timp ce tu te rogi, mă rog și eu și, ținându-ți capul astfel, îți iau sufletul și îl duc înaintea lui Hristos, rugându-L să se milostivească de tine, să te ajute, să te lumineze și să vă dea tot lucrul cel de folos ție și familiei tale.

(Anastasios Sotirios Tzavaras, Amintiri despre Bătrânul Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p. 96)