Există o mulțime de oameni pentru care preoții, mai ales călugării, nici nu sunt oameni, sunt doar un fel de personaje din bancuri. Într-un cuvânt, nu sunt reali. Acești oameni nu au vorbit niciodată în viață cu un călugăr, pentru ei e o mirare chiar și faptul că monahii știu să vorbească. Acum, această femeie nu era bucuroasă de ceea ce a făcut, ca un copil care apasă, în joacă, butonul de la mașina de spălat și nu mai știe să-l oprească. Zic: „E păcat, dar sunt păcate și mai mari decât fumatul”. „Da? Care-s ele?”. Și pentru că am văzut în ea o sinceritate copilărească (rușinea îl aduce pe om la această stare), am hotărât să-i povestesc despre păcate. Am făcut asta pentru că știam că nimeni în viață încă nu i-a vorbit despre păcate și nu avea nicio vină că era așa cum era. În jurul nostru s-au strâns și celelalte femei care vindeau cu ea și, din întrebare în întrebare, am făcut o seară de catehizare.

Dintr-odată însă a coborât dintr-o mașină un tânăr beat, așa cum știu să se îmbete tinerii în Chișinău, și, venind la ele, căuta prilej de scandal. Nu țin minte cum a izbucnit neînțelegerea între ei, dar acesta a început să le zgâlțâie masa și să le amenințe că le bate. Pe moment nu știam ce-ar fi mai bine să facă un călugăr: să stea sau să plece? Dar pe urmă mi-au venit în minte niște cuvinte de-ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre făcătorii de pace și m-am apropiat de tânăr. Acesta avea în mână o sticlă de vin din care mai trăgea câte o înghițitură. Zic: „Ce sărbătorim, frate?” și-l iau de urmăr, ca pe un cunoscut. (Trebuie să știți că acest a lua de umăr la ruși înseamnă a arăta că ești de o potrivă, că îl tratezi de la egal la egal. Este și foarte riscant, de altfel, pentru că poți lua o bătaie foarte bună pentru asta.) Acela se uită la mine și cu greu se dezmeticește, văzând că sunt călugăr. Zice: „E ziua mea și am făcut un chef cu băieții”. Zic: „Ești din Chișinău sau ești student?”. Acesta îmi întinde sticla și mie, iar eu le îndemn și pe femei: „Beți de sănătatea fratelui, că-i ziua lui”.

Eu mă gândeam să golim mai repede sticla aceea, ca să nu-și piardă acela mințile cu totul, că era la limită. Ele însă vroiau s-o facă pe sfintele față de mine și refuzau. Zic: „Scoateți paharele”, pentru că știam că au obiceiul să țină sub tejghea paharele cu care beau votcă. Acela îmi zice, sorbind din sticlă: „Nu sunt din Chișinău, sunt din satul cutare și sunt student”. Zic: „Ai părinți bătrâni? E greu acum în sat, vine și iarna. Le-ai tăiat lemne pentru iarnă?”. Și atunci, tânărul acesta, care era gata să răstoarne și să bată, și-a băgat capul în umărul meu, scrâșnind: „Nu, nu le-am tăiat lemne”. Și a început a plânge în hohote ca un om care își plânge un mort, nemaiținând seama de femeile acelea. Așa am plecat amândoi îmbrățișați.

(Ierodiacon Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 47-50)