Chiar şi după ce ne-am gândit bine dacă există vreo justificare solidă pentru ce le cerem copiilor să facă (sau să nu facă), rămân anumite lucruri care nu sunt negociabile. Rămân cazuri în care supunerea este vitală, momente când chiar suntem nevoiți să zicem: „Trebuie să faci asta” sau „Nu poți să faci asta!” Cum procedăm atunci?

Vestea bună este că părinții care nu au exagerat cu solicitarea obedienței observă că, în aceste momente, copiii chiar au încredere în adult și fac ce li se cere. (Este similar cu cazul în care copiii, știind că pot participa la luarea deciziilor, nu simt nevoia să facă acest lucru de fiecare dată.) Copiii care se opun sunt aceia care se simt neputincioși și doresc să-și afirme autonomia cu orice preț.

Totuși, vor exista solicitări cărora li se vor opune, oricât de întemeiate ar fi motivele și oricât de rar v-ați impune autoritatea. Dar chiar și în aceste cazuri, există alternative la pedepse, recompense și bătut cu pumnul în masă.

Folosiți strategia cea mai puțin autoritară

Fiţi cât se poate de blânzi şi de înţelegători. Nu copleşiţi copilul cu puterea voastră. Dacă el face o criză, refuzând cu îndârjire orice sugestie, nu vă lăsaţi antrenaţi într-o luptă. Discuţiile nu-şi au nici ele rostul, deoarece copilul nu poate gândi limpede şi este inutil să ţipaţi şi voi. Lăsaţi-l câteva minute să-şi revină. Furtuna va trece.

Acest sfat este valabil şi atunci când vă confruntaţi cu o rezistenţă pasivă din partea copilului. Un exemplu ar fi faptul că vă ignoră cerinţa de a pune la loc o jucărie. Stă cu spatele la voi şi continuă să se joace. Impulsul pe care îl aveţi este să insistați, să apelați la tactici coercitive şi să măriţi miza. În definitiv, v-a fost contestată autoritatea! Nu li se poate permite copiilor să-şi ignore părinţii! Ce-ar fi dacă aţi respira adânc, l-aţi ruga să facă ordine când termină jocul şi aţi pleca din cameră? Prin faptul că faceți un pas înapoi şi îi acordaţi puţin spaţiu, îi daţi posibilitatea să-şi păstreze autonomia şi demnitatea.

În experienţa mea, acest tip de abordare, care nu generează conflicte, are rezultate mai bune. Totodată, asigură o atmosferă plăcută, iar relaţia nu este afectată. (Aceeași strategie de cerere-retragere poate fi eficientă şi în clasă, fiind inițiată de către profesori.) Cere în schimb o mare stăpânire de sine şi multă răbdare. Nu ne putem aştepta la supunere imediată de fiecare dată, mai ales în cazul copiilor mici, indiferent de stilul nostru de parenting. Trebuie să fim pregătiți să repetăm solicitarea.

Este important să conștientizăm că mai sunt și zile proaste. Nu este realist să ne așteptăm la supunere permanentă din partea copiilor și nu este benefic să privim astfel de situaţii drept bătălii pe care trebuie să le câștigăm de fiecare dată. Nu uitaţi ca metodele tradiţionale nu aduc beneficii pe termen lung, dar pot in schimb sa facă foarte mult rău.

Fiți sinceri cu ei

Dacă ce-i cereți copilului să facă nu este prea distractiv, fiţi sinceri cu el în acest sens. Dacă vreţi să tacă doar pentru că aţi avut o zi grea, spuneți-i exact aşa. Nu inventaţi justificări măreţe şi nici nu încercaţi să faceţi mai atractiv lucrul pe care i-l cereți, dacă nu este cazul. Încercați să priviţi lucrurile din punctul lui de vedere şi să exprimaţi perspectiva descoperită în cuvinte: „Ştiu că e frustrant că nu poţi face ce-ţi doreşti şi probabil ai vrea să te las în pace, nu? Dar...”

Explicați motivele

„Fiindcă aşa spun eu!” nu este un motiv. Este un exemplu de forţă brută şi o modalitate de a-i învăţa pe copii să se bazeze şi ei pe ea. Este mai bine să evitaţi această exprimare şi să încercaţi să oferiţi motive. Majoritatea solicitărilor noastre pot fi explicate chiar şi copiilor de doi ani în cuvinte pe care le pot înţelege măcar în parte („Ne așteaptă fratele tău să-l luăm de la școală; dacă nu mergem acum, nu va şti unde suntem şi se va întrista”). Faptul că oferim explicaţii nu garantează că vom primi un răspuns afirmativ entuziast din partea copilului. Lucru valabil şi pentru noi, adulții, când cineva ne spune că-i musai să facem un anumit lucru. Dar acceptarea este mult mai probabilă. În orice caz, toţi oamenii, indiferent de vârstă, au dreptul să ştie motivele atunci când cineva le limitează opțiunile.

Transformați totul în joc 

Folosiți-vă imaginația pentru a-i ajuta pe copii să găsească plăcerea în lucruri care nu sunt atât de încântătoare prin natura lor. Când copiii mici refuză să se spele pe dinți, îi puteți încuraja să asculte cum sună periuța pe smalț, sunet care reprezintă dovada că elimină resturile de mâncare. Jocuri mai elaborate ar include avioane, sub forma periuței de dinți, care decolează iar apoi aterizează în gura copilului, în mod repetat. Inventați propriile jocuri sau mai bine cereți-i copilului să o facă.

Fiți un exemplu 

Adulţii nu sunt nevoiţi să se supună acelorași reguli ca şi copiii, dar majoritatea ar trebui să fie valabile şi pentru noi. Dacă le cerem sa facă ordine când au terminat o activitate sau să stingă lumina când ies in cameră, dacă le spunem să nu întrerupă o discuție, să nu înjure, să nu folosească un ton insultător, atunci şi noi ar trebui să urmăm aceste principii. Dincolo de corectitudine, este şi mai uşor să îi determinăm pe copii să facă ceva ce noi înșine suntem dispuși să facem.

Oferiți-le posibilitatea să facă alegeri 

În limitele a ce trebuie dus la îndeplinire, întrebaţi-i cum vor să procedeze, unde, când, cu cine. Dacă începeţi să gândiţi creativ – şi le propuneți şi copiilor să o facă – este uimitor câtă libertate de alegere poate exista.

Recomandările de mai sus pot fi folosite în combinaţie. De exemplu, să ne imaginăm că un copil nu dorește să se spele pe mâini înainte de masă. Părintele poate zice: „Știu că ce faci acum e mai distractiv decât să vii la chiuvetă, dar e important să te speli pe mâini ca să nu te îmbolnăvești. Dacă nu ai mâinile curate, poate că gura se va bucura de ce mănâncă, dar burtica va fi tare supărată. (Vă puteți juca aici, „imitând” caraghios o burtă care protestează.) Vrei să te speli pe mâini la bucătărie sau la baie? (Și eu mă spăl întotdeauna pe mâini înainte de masă.)” „Vrei să te speli la chiuvetă sau într-un vas cu multă spumă?” Și așa mai departe.

Sunt şi situații când copiii fac lucruri de-a dreptul inacceptabile şi este necesar să le dejucăm planurile. Poate că vor simți intervenția noastră drept o pedeapsă, ceea ce va face dificilă încercarea de a vedea ce se află în spatele acțiunilor lor şi de a evita să aducem prejudicii relaţiei. Din aceste motive, constrângerea trebuie să fie ultima variantă, o strategie pe care să o folosim rar şi la mare nevoie. Când se recurge la ea, este esenţial să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-i minimaliza efectele nocive. Tonul vocii ar trebui să fie cald şi plin de părere de rău, totodată încrezător că putem, într-un final, să rezolvăm problema împreună.

Mai mult, ar trebui căutate căi pentru a-i ajuta pe copii sa-şi recâştige demnitatea şi simțul puterii. Dacă nu suntem de acord să permitem unui copil de doisprezece ani să participe la o petrecere nesupravegheată de părinţi şi această decizie îl încarcă de resentimente, poate găsim o direcţie din viaţa lui în care să îi putem oferi mai mult control. Îl putem  lăsa să-şi aleagă hainele, ora de culcare sau cum folosește computerul. Dacă doriţi un nume pentru această strategie, o puteţi numi „sprjin pentru autonomie compensatorie”.

(Alfie Kohn, Parenting necondiționat, Editura Multi Media Est Publishing, București, 2013)