Referitor la singurătate, pe care omul de azi aşa de mult o evită, Bătrânul din Patmos zicea: “Singurătatea este o convorbire cu Dumnezeu şi cu Îngerii, care se apropie de noi cu dragoste şi gingăşie. Nu voi schimba niciodată stările aride şi sumbre ale Patmosului cu grădinile înflorite ale Athenei. În oraş oamenii n-au simţământul sacrului. Ei privesc florile, casele frumoase, fără ca inima să-I mulţumească lui Dumnezeu, care ne-a copleşit cu atâtea frumuseţi. Într-un loc pustiu, dimpotrivă, peisajul urât şi păsările care cântă rău te fac să-L simţi pe Dumnezeu foarte aproape. Este fericit cel ce se află aproape de Dumnezeu, chiar dacă trăieşte pe o stâncă!”

Bătrânul Porfirie zicea: “Când Duhul Sfânt ne cercetează, noi Îl înţelegem, n-avem nici o îndoială. Lucrul acesta nu-i ca una din emoţiile noastre obişnuite. Ci este un ceva care vine de sus transformându-ne şi făcând din noi oameni noi. Când Hristos vine să locuiască în noi, vom vedea numai binele, vom simţi dragoste pentru lumea întreagă. Răul, păcatul şi ura vor dispare singure, nu vor mai avea loc în noi”.

(Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 126-127)