Ne tot plângem de ceva vreme că lucrurile nu merg bine, că ne invadează imigranţii de parcă ne-ar intra în suflete şi nu în ţară, că toamna asta nu se mai termină, că avem atât de lucru astăzi şi încă atâtea proiecte. Nu e zi în care să nu ne plângem, de când ne trezim şi până când ne punem visele la culcare, pe o pernă ţinută pe vârful picioarelor, aşa cum ne adormea mama când eram mici. După care adormim şi noi, cu trupurile grele de aerul zilei ce-a trecut.

Ni se umple noaptea cu proiecte şi graniţe netrecute, cu lucruri mărunte şi frunze care încă mai sunt aici. Şi dacă stăm să ne gândim: ce fericiţi suntem! Ce fericiţi suntem pentru că avem un serviciu, pentru că putem să mergem la facultate, pentru că toamna ne spală gândurile, pentru că suntem suficient de sănătoşi cât să scriem 100 de proiecte, dacă vrem.

Eu nu sunt tocmai cel mai fericit om din lume, dar am învăţat să mă bucur de ce mai mişcă prin jurul meu. De orice zi în care nu mă doare nimic, de cele trei semafoare în drumul spre facultate care îmi amintesc că trebuie să aştept ca să fie bine, de faptul că pot atinge tavanul din propriul meu pat şi… nu în ultimul rând, de oamenii care trăiesc în mine.

Azi m-a sunat sora mea. A fost în vizită la cei doi copii care trăiesc într-un vagon, alături de mamă, după ce râul le-a înghiţit casa. Merg la şcoală, chiar şi atunci când plouă, fără umbrele. Şi sunt printre primii la învăţătură. După ce au primit câţiva bănuţi, au fost fericiţi… Acum putem să ne luăm o pungă de aia mare de chips şi un penar!