Într-o zi, un preot îşi cerceta enoriaşii bolnavi dintr-un spital psihiatric. Acolo, unul din pacienţii care părea să aibă o perioadă de limpezime mintală s-a apropiat de preot şi l-a întrebat: „Dumneata nu-I mulţumeşti niciodată lui Dumnezeu pentru puterea de judecată?”. Această întrebare l-a luat pe părinte prin surprindere. Nu-i venise niciodată ideea de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru o asemenea capacitate evidentă. Numai acolo, la spital, înconjurat de numeroşi bolnavi mintal, a realizat şansa pe care o avea. După ce a plecat de la spital, preotul a făgăduit că-I va mulţumi în fiecare zi lui Dumnezeu pentru sănătatea mintală şi psihică pe care i le-a dăruit. Această povestioară reflectă obiceiul nostru de a considera ca fiind dobândite toate avantajele vieţii. Doar atunci când pierdem ceva ne dăm seama că acela era darul lui Dumnezeu.

Toată viaţa noastră este un şir lung de daruri de la Tatăl nostru milostiv! El a creat trupul nostru, care este mai bun decât oricare alt mecanism sau calculator. El a insuflat în noi un suflet nemuritor, ne-a înfrumuseţat cu chipul Lui, ne-a predestinat fericirii veşnice. El ne-a înzestrat cu inteligenţă şi cu liberă voinţă, datorită cărora putem creşte intelectual şi duhovniceşte, să devenim desăvârşiţi şi să fim de folos altora. El ne-a dat sentimentele prin care putem profita de bunătăţile Lui fizice şi duhovniceşti şi de bucurie în viaţă. „Pretutindeni unde privesc cu vederea lăuntrică”, scrie sfântul Ioan de Kronstadt, „înlăuntrul meu sau în afară, văd un prilej de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru multele Lui bunătăţi!”. Însă, din nefericire, oamenii nu-I mulţumesc decât rareori Lui, Celui ce Se îngrijeşte necontenit de ei şi le dăruieşte numeroase bunătăţi materiale şi duhovniceşti.

Cu toate că Dumnezeu este nevăzut ochilor noştri fizici, o inimă sensibilă Îi simte necontenit pronia, iubirea părintească, mâna atentă care ne călăuzeşte. Dumnezeu ne binecuvântează cu soarele şi cu ploaia, şi cu hrană felurită ne hrăneşte. Prin voia Lui, munţii şi văile, mările şi râurile, copacii şi stâncile, păsările şi peştii, pământul şi apa, toate slujesc desfătării noastre. Dumnezeiasca Lui putere ne ţine mereu şi ne păzeşte viaţa de rău şi de pericol. După cum a spus un scriitor de odinioară, „În El ne avem şi mişcarea, şi fiinţa”. Fiecare clipă a vieţii noaste este un dar al nesfârşitei Lui binecuvântări, fiecare răsuflare este un dar al bunăvoirii Lui părinteşti, fiecare bătaie a inimii noastre este o lucrare a delicatei Lui iubiri şi a delicatei Lui milostiviri.

Însă aceasta nu este tot! Atunci când am încălcat poruncile lui Dumnezeu şi ne-am făcut nevrednici de viaţa şi de binecuvântarea dumnezeiască, Dumnezeu Tatăl nu ne-a nimicit și nu ne-a dat pierzării. Dimpotrivă, pentru nesfârşita Lui iubire, a trimis „pe Fiul Său Cel Unul-Născut. L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Fiul lui Dumnezeu, milostivindu-Se de noi, fiii risipitori, a venit în lumea noastră şi a luat asupră-Şi trupul nostru omenesc. În cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip 2, 7-8).

Mergând din cetate în cetate şi din sat în sat, El ne-a învăţat să trăim întru dreptate, pentru a intra în Împărăţia Cerurilor. A luat asupră-Şi păcatele noastre şi, odată cu ele, pedeapsa meritată, a pătimit pentru noi umilirea, a fost scuipat în faţă, a fost biciuit, a îndurat durerea răstignirii şi moartea ruşinoasă din partea soldaţilor necredincioşi. Vărsându-Şi scump Sângele Său, Şi-a dat duhul, astfel încât „să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Sfântul Duh, consubstanţial Tatălui şi Fiului Său, pentru pătimirea mântuitoare a lui Iisus Hristos, ne dă dumnezeieştile Lui daruri, curăţindu-ne conştiinţa de faptele ruşinoase. El aduce lumina în viaţa noastră, dăruindu-ne din dumnezeiasca Lui putere, atât de esenţială pentru a duce o viaţă dreaptă. El ne învredniceşte de a fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, de multe ori uităm de Dumnezeu, răspunzând milostivirii Lui prin încăpăţânare, duritate şi răutate. Şi, totuşi, Dumnezeu nu numai că Se abţine să ne nimicească, ci continuă să ne ierte şi să aibă milă de noi, aşteptându-ne răbdător schimbarea. În pofida deselor noastre căderi, ne călăuzeşte cu multă grijă şi înţelepciune spre mântuire, spre nesfârşita bucurie şi spre cerescul locaş. Rareori oamenii se gândesc la multele obstacole pe care noi înşine le punem lui Dumnezeu Care vrea să ne mântuiască.

Sfântul Ioan de Kronstadt împărtăşeşte cu noi experienţa lui în ceea ce priveşte ajutorul lui Dumnezeu în momentele dificile. „De câte ori moartea mi-a pătruns în inimă, apoi în trup, de nenumărate ori... Cu toate acestea, Dumnezeu m-a ferit de toate experienţele de moarte iminentă”. Sentimentele de compasiune covârşitoare a lui Dumnezeu i-au evocat psalmistului următoarele cuvinte inspirate: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale; Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări; Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv” (Psalmul 102, 1-8).

În vremea încercărilor, mulţi sunt deprimaţi şi se plâng. Însă trebuie să înţelegem că Domnul îngăduie uneori nenorocirea şi suferinţa nu pentru că ne-a uitat sau vrea să ne pedepsească. Nu! Le îngăduie ca leac amar, dar de trebuinţă, vindecându-ne de mândrie, lipsă a seriozităţii, autosuficienţă, iubire de sine şi multe alte patimi. Să ne amintim că Sfântul Ioan Gură de Aur, la apusul zilelor lui, a spus: „Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, mai cu seamă pentru suferinţă!”.

Noi, care suntem creştini ortodocşi, trebuie să fim deosebit de recunoscători lui Dumnezeu Care ne-a învrednicit să fim fii ai adevăratei Lui Biserici Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, Care prin harul Duhului Sfânt păzeşte învăţătura evanghelică în curăţia ei originară şi Care ne binecuvântează şi ne sfinţeşte cu Sfintele Lui Taine şi cu dumnezeieştile Lui slujbe. Este vorba Biserica în care avem pe Maica Domnului, prorocii, apostolii, nenumăraţii mucenici, toţi sfinţii. Este Biserica ce are drept cap pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cu toate că acum sălăşluiesc în Cer, ei aparţin încă Bisericii, pentru că Biserica lui Hristos este o organizaţie universală, marea familie a lui Dumnezeu, care cuprinde totodată Cerul şi Pământul. Învăţăm din Scripturi că toţi sfinţii ce înconjoară scaunul lui Dumnezeu se roagă neîncetat pentru noi, fraţii lor mai tineri. Biserica în care luăm parte la împărtăşirea din Sângele Mântuitorului nostru, care ne dă nemurirea.

Nu trebuie să aducem mulţumire ca pe o simplă datorie faţă de Dumnezeu, ci mai degrabă ca pe ceva care ar trebui să izvorască firesc din adâncul inimii noastre. Aşa cum soarele nu are nevoie de floarea soarelui, ci mai degrabă floarea soarelui are nevoie de soare ca să o încălzească cu razele lui, tot aşa Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, ci sufletul nostru are nevoie de Dumnezeu de la Care îşi primeşte sănătatea şi puterea. Pe de altă parte, aducându-ne aminte să-I mulţumim lui Dumnezeu, ne ajutăm. Recunoştinţa este asemenea florii soarelui, ce îşi întoarce capul spre soare. Cu adevărat, atunci când ne aducem aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de multe sunt binecuvântările Lui materiale şi duhovniceşti, aceste gânduri ne luminează raţiunea şi ne ajută să vedem clar scopul existenţei noastre pământeşti. Aceasta ne îngăduie să deosebim între ce este important şi ce este lipsit de importanţă, ceea ce ar trebui să fie obiectivul nostru principal şi ceea ce este secundar. Mai mult, recunoştinţa faţă de Dumnezeu risipeşte descurajarea, împuţinează tristeţea, ne readuce curajul şi veselia. Am fi cu toţii mult mai fericiţi dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu mai des!

Aşadar, să ne aducem aminte în fiecare zi, şi mai ales duminica să-I mulţumim Ziditorului şi Mântuitorului nostru. Această lucrare va fi un leac minunat pentru sufletul nostru!