Noi, Lazăr și bogatul nemilostiv – (ne)păsarea față de mântuire

De multe ori am vrea să ne pocăim, ne-am dori să avem acele lacrimi despre care vorbesc sfinţii. Sufletul nostru cel bolnav de păcat şi de patimi cerşeşte astfel darul pocăinţei, însă fără mari rezultate. Fiecare dimineaţă ne găseşte în aceeaşi stare, iar harul atât de trebuincios mântuirii nu ne este dat. De ce?

Evanghelia pe care o citim în a 22-a Duminică după Rusalii – Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr – poate fi interpretată ca lipsă a noastră de pocăinţă. Aceasta, potrivit troparului, este o împietrire a minţii faţă de suflet şi față de nevoia acestuia. Celui ce are o astfel de minte, i-am spune: Îngrijeşte-te de tine! Gândeşte-te la mântuirea ta! Ascultă-ţi suspinele sufletului! De multe ori am vrea să ne pocăim, ne-am dori să avem acele lacrimi despre care vorbesc sfinţii. Sufletul nostru cel bolnav de păcat şi de patimi cerşeşte astfel darul pocăinţei, însă fără mari rezultate. Fiecare dimineaţă ne găseşte în aceeaşi stare, iar harul atât de trebuincios mântuirii nu ne este dat. De ce?

Nepăsarea faţă de mântuire

Mintea unui păcătos este nepăsătoare faţă de mântuire. Este preocupată de problemele personale, întocmai ca bogatul cel nemilostiv care iese în fiecare dimineaţă să-şi cumpere ziarul şi cornul pentru micul dejun, rămânând nesimţitor faţă de soarta cerşetorului ce stă la poarta lui. La fel, mintea omului robit păcatului, mai cu seamă păcatului mândriei, nu simte suferinţa sufletului său. De fapt, nu se îngrijeşte de el. Măcar îşi aduce aminte, oare, că are un suflet simţitor, suferind, însetat de iertare şi de mântuire?

În starea de înrobire care este a mândriei, omul îşi dispreţuieşte totodată sufletul iubitor, inima în stare să cunoască şi trupul. Cel stăpânit de duhul mândriei este un sclav ce-şi este suficient sieşi, o caricatură a dumnezeirii. Aici el este precum un câine, un animal care acordă importanţă doar vieţii trupeşti – făgăduită şi ea vieţii veşnice. Prin dispreţuirea sufletului, a inimii şi a trupului, mintea osândeşte omul întreg iadului, iad lipsit o veşnicie de neostoita sete de iubire. În viaţa aceasta, cel mândru nu-şi dă seama că este secătuit, nesimţind setea, astfel că este trebuinţă de iad ca să o simtă.

Mântuirea prin iad?

Astfel, oricât de sinceri am fi în dorirea noastră de a ne pocăi, dacă mintea ne este înlănţuită de mândrie, nu putem dobândi darul aşteptat. Ne suntem noi înşine principalul obstacol: credem că vrem să ne schimbăm şi, totuşi, propria minte refuză să se plece dinaintea a ceea ce este în noi sărac, flămând şi însetat. Ea, mintea, nu pogoară în inimă. Cel mândru spune „nu”. Îşi este sieşi vrăjmaş, singur se osândeşte, îşi este propriul călău, întreţine o scindare ce duce la moarte între el şi sinele lui, astfel că mintea, trupul, sufletul şi inima îi sunt îndepărtate, despărţite. „Nu mă arunca în iad”, spune troparul. Însă, probabil că numai iadul, dacă nu ar dura o veşnicie, ar putea fi pentru cel rău cale către mântuire, dacă adevărat este că, în sfârşit, acolo cel mândru se va smeri şi îşi va afla sufletul, inima şi trupul, printr-o deznădăjduită rugă de îndurare. Acest fapt constituie o adevărată problemă...

Ultimele din categorie