Bătrânul vorbea neîncetat despre rugăciune şi înţelegeam că nu avea în vedere o încercare formală şi sporadică, ci una profundă şi permanentă. Odată, vorbind despre problema unei mame, cunoştinţa noastră comună, mi-a zis:

‒ Copilul are o problemă lăuntrică. De aceea se poartă aşa. Copilul e bun şi n-ar vrea să facă ce face, dar ceva îl obligă, ceva îl înrobeşte. Aceasta nu se corectează cu raţiunea. Nu-l poţi convinge cu sfaturi, nici să-l constrângi cu ameninţări, fiindcă va face taman pe dos. Poate să se facă şi mai rău, poate să rămână aşa, dar poate să şi scape. Şi, ca să scape, trebuie ca mama lui să se sfinţească. Are nevoie, pentru a se izbăvi, de un om sfânt lângă el, care să-i arate multă dragoste, care să nu-i ţină predici, nici să-l înspăimânte, ci să ducă o viaţă sfântă. Şi copilul, văzându-l, va vrea să fie ca el. Mai presus de toate, are nevoie de un om care să se roage mult. Rugăciunea face minuni.

Mama nu trebuie să se limiteze la mângâierea fizică a copilului ei, ci să ajungă la mângâierea duhovnicească a rugăciunii. Când îl mângâie fără să se roage, copilul întinde mâinile şi-şi respinge mama. Când, însă, fără să-l mângâie fizic, mama se roagă fierbinte pentru el, atunci copilul va simţi în sufletul lui o mângâiere duhovnicească inexplicabilă, care-l va atrage spre mama sa. Mama, în rugăciunea ei, trebuie să strălucească asemeni unei făclii. Să se roage în tăcere, cu mâinile întinse spre Hristos, pentru ca El să-i îmbrăţişeze, tainic, copilul.

(Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 291-292)