Însuși Domnul nostru ne adeverește: „Adevăr, adevăr spun vouă: că tot cel ce face păcatul rob este păcatului” (Ioan 8, 34). Mai mult, cu cât mai mult trece timpul și se învechește păcatul în om, cu atât mai multe și mai puternice se fac legăturile păcatului asupra omului. Păcatul se face mai apoi patimă, adică „în sufletul acela în care se încuibărește pentru multă vreme în mod pătimaș și care din multă obișnuită și-a făcut sufletul să se predea cu totul acelei patimi”.

Indiferența și compromisurile în urma atacurilor din partea păcatului pot duce în mod treptat la o îngrozitoare robie față de păcat, ca și cum ar fi o a doua fire a omului. Omul căzut constată la un moment dat că, de când s-a lăsat convins să înfăptuiască păcatul, a început să se obișnuiască cu acest mod de viață. În continuare, obișnuința sa devine o simplă pornire către păcat, iar din pornirea aceasta se ajunge la patima care, înrădăcinată ca o a două fire, are de acum încolo pretenția de făptuirea obișnuitului păcat ca o datorie.

Păcatul este supunerea omului față de patimi și față de diavol. Omul ajunge la momentul în care dorește binele, dar nu îl mai poate săvârși: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul ce nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 19). Omul care s-a predat robiei păcatului suferă, dar este cu neputință a se elibera de aceasta fără ajutorul Mântuitorului Hristos.

(Arhimandritul Grigorie, Pocăința Fiului și iubirea Tatălui, Editura Cartea Ortodoxă, 2011, p. 37)