Altădată, referindu-se la sine, a zis: „Iată, eu, de exemplu, totdeauna am fost un palavragiu, mi-a plăcut să vorbesc cu oamenii, să mă amuz; Domnul a rânduit în aşa fel, încât a trebuit ca toată viaţa mea să stau de vorbă cu poporul. Acum aş fi bucuros să tac, dar nu se poate”.

Spunea stareţul: „Când omul merge pe calea cea dreaptă, nu poartă cruce. Dar când se abate şi începe să o apuce când într-o parte, când în alta, atunci apar diferite împrejurări care îl împing din nou pe calea cea dreaptă. Aceste izbituri sunt cruce pentru om. Ele sunt, desigur, diferite, după cum are nevoie fiecare”.

(Starețul Ambrozie de la Optina, Editura Doxologia, 2010, p. 155)