Părintele Ambrozie s-a născut la 21 noiembrie 1812, în județul Lipețk, din gubernia Tambov, în familia numeroasă a unui paracliser de la sat. În acea zi se sărbătorea hramul bisericii din sat și în jurul casei în care s-a născut băiețelul erau adunați o mulțime de țărani veniți la sărbătoare. Părintele Ambrozie spunea: „Precum m-am născut în mijlocul poporului, astfel și viețuiesc în mijlocul lui” .

Băiețelul se distingea printr-un caracter vioi și ager. Terminând școala duhovnicească de la Lipețk, el a intrat la seminarul de la Tambov. Prietenii aveau să povestească mai târziu despre înzestrarea sa: „Stăteai uneori să-ți pregătești lecțiile, iar el tot alerga. Însă atunci când începea să răspundă, o făcea de parcă ar fi citit direct din carte!”. După sfârșitul studiilor la seminar, Alexandru Mihailovici Grenkov (acesta era numele din lume al părintelui Ambrozie) a fost un oarecare timp învățător la o casă particulară, iar apoi profesor la școala duhovnicească de la Lipețk.

Uimitor de ager și înzestrat cu un spirit de observație foarte dezvoltat, foarte comunicativ, el a făcut cunoștință cu moravurile diferitelor pături ale societății, fapt care avea să-l ajute foarte mult în activitatea sa ulterioară de stareț. Între timp, în Grenkov are loc o ruptură. Alexandru a început să se însingureze. Ceilalți au observat că în timpul nopții mergea să se roage în livadă, iar apoi, pentru a-și ascunde și mai mult rugăciunea sa, urca în pod. Astfel, el a început să cugete la deșertăciunea a tot ce e pământesc, dorind să se dedice celor care nu trec, ci dăinuie pentru veșnicie. Chilia monahală prindea deja contur în mintea sa.

În mijlocul unor astfel de gânduri el s-a îmbolnăvit grav și a făgăduit să se facă călugăr, dacă se va tămădui. Însă vindecându-se, a ezitat să-și împlinească promisiunea și s-a îmbolnăvit din nou. Atunci el a hotărât cu tărie să-și ia rămas bun de la lume și însănătoșindu-se, a mers spre a-i cere sfatul starețului Ilarion Troekurovski. Părintele Ilarion i-a indicat Sihăstria Optina, spunându-i: „Mergi la Optina și vei ajunge experimentat”.

Alexandru Mihailovici a plecat în taină de la Lipețk la Optina, fără să descopere nimănui intenția sa; nici măcar n-a cerut permisiunea conducerii eparhiale. Ajuns la Optina, el îi scrie arhiereului de la Tambov, explicându-i cu sinceritate motivele plecării sale tainice: se temea că încercările de a-l convinge ale rudelor și cunoștintelor îl vor clătina în hotărâre a sa și de aceea a hotărât să plece fără să dea de știre nimănui.

La Optina, părintele Ambrozie a fost primit la schit și i s-a dat o ascultare la bucătărie. Apoi a fost luat ajutor la părintele Macarie și a devenit cel mai apropiat ucenic al acestuia. Ca un om învățat ce era, părintele Ambrozie a participat la importanta muncă întreprinsă de părintele Macarie: traducerea în limba rusă și tipărirea operelor despre viața monahală a viețuitorilor din vechime ai pustiei.

Pe neobservate s-a dezvoltat în părintele Ambrozie acea înălțime a duhului, acea putere a dragostei pe care atunci când a devenit stareț și-a închinat-o spre alinarea necazurilor și suferinței omenești. El s-a distins chiar de la intrarea sa în schit printr-o bunăvoință deosebită. După moartea părintelui Macarie, turma acestuia a trecut la părintele Ambrozie în liniște, fără de zguduire. Starețul a început o luptă duhovnicească neîncetată.

Părintele Ambrozie, cum a început să fie cunoscut în popor, a fost unul dintre acei stareți de la Optina la care fiecare putea să vină în clipa de apăsare sufletească și de nenorocire în viață și să-i ceară ajutor. Oamenii veneau la el auzind despre înțelepciunea lui, despre sfințenia lui și îndeosebi despre marea bunătate cu care el întâmpina pe oricine.

A-i iubi pe cei din jur dorindu-le toată fericirea binecuvântată de Dumnezeu și a se strădui să le ofere această bucurie - aceasta a fost viața și respirația sa. Și în acest torent al dragostei, pe care părintele Ambrozie îl revărsa asupra fiecăruia dintre cei care veneau la el, se făcea simțită o mare putere, dincolo de cuvinte și fapte. Era suficient să te apropii de părintele Ambrozie pentru a simți cât de mult iubește el și în același timp, drept răspuns la simțământul lui, inima celui venit se deschidea, născându-se o încredere deplină și cea mai strânsă apropiere.

În ce chip apărea o astfel de relație? Este taina părintelui Ambrozie. Astfel, oamenii veneau la părintele Ambrozie din diferite colțuri ale Rusiei și-i puneau înainte suferințele lor. El îi asculta fie stând jos, fie semi-întins pe patul său; pe toate le înțelegea mai bine decât cel care povestea și începea să arate ce înseamnă toate acestea și cum trebuie procedat. Interlocutorul știa că în aceste clipe starețul a pătruns în totalitate în viața lui și se îngrijea de el mai mult decât își purta el însuși de grijă. Și părea că părintele Ambrozie își uită ființa sa personală, o scutură de pe sine, renunță la ea și în locul acestui „eu” alungat îl așează pe aproapele său.

La părintele Ambrozie puteai găsi răspuns lămuritor tuturor întrebărilor. Lui îi erau încredințate atât tainele cele mai ascunse ale vieții lăuntrice, cât și cele privitoare la afaceri financiare, la acțiuni comerciale și în general la orice intenție din viață.

Oamenii care nu înțelegeau nici stăreția, nici pe părintele Ambrozie, nici pe fiii lui duhovnicești, îndrăzneau să-l judece pe stareț spunând: „Treaba lui trebuie să fie sufletul și nu diverse acțiuni. Cel care vorbește cu el despre astfel de lucruri, nu respectă religia”. Însă părintele Ambrozie înțelegea foarte bine că acolo unde se moare de foame, mai înainte de a vorbi de dreptate, trebuie să oferi pâine, dacă îți este cu putință.

El însuși fiind un om cu o viață duhovnicească înaltă, care stinsese în sine toate necesitățile proprii, părintele Ambrozie merită mai mult decât oricine altul lauda lui Hristos pentru grija purtată celor nenorociți: „Flămând am fost și mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și mi-ați dat să beau, gol am fost și m-ați îmbrăcat”. Precum putea, el slujea oamenii cu comorile dragostei, înțelepciunii, înainte-vederii, daruri de care erau pline sfaturile sale.

Oamenii temători de Dumnezeu și care căutau mântuirea, urmăreau cu atenție fiecare gest al părintelui, știind că acesta va avea nenumărate consecințe pentru viața lor interioară. Ei căutau ca fiecare pas al lor să fie binecuvântat de către duhovnicul căruia își încredințaseră voia lor.
În urma unei astfel de binecuvântări, ei aveau conștiința că această faptă e bună și folositoare și ca urmare a acestei convingeri faptele lor erau însuflețite de curaj, tărie și perseverență și în general, se săvârșeau în liniștea sufletului.

Creștinismul are o arie de acțiune foarte vastă, cuprinzând toată diversitatea lucrărilor omenești. Prin aceasta și este mare creștinismul și se demonstrează izvorul lui dumnezeiesc, prin faptul că e atotcuprinzător. Creștinismul, prin aria sa largă de acțiune, binecuvântează munca învățătorului, ostașului, medicului, savantului, judecătorului, negustorului, scriitorului, slugii, funcționarului, meșteșugarului, avocatului, simplului muncitor, pictorului. El proclamă drept sfântă orice muncă cinstită și învață cum poate fi aceasta împlinită mai bine, după cuviință. Același lucru îl învăța și părintele Ambrozie.

Dacă se apropiau de el oameni și povesteau că familiile lor sunt în necaz și se gândeau cum să-și procure cele necesare, părintele Ambrozie nu spunea: „Nu e treaba mea, mă preocup doar de suflete”. El începea să ardă în totalitate de aceeași dorință, asculta toate propunerile, întreba, întărea sau completa ceea ce fusese hotărât, sau propune a el însuși ceva.

Și tot ceea ce binecuvânta părintele Ambrozie nu putea să nu reușească, pentru că lui îi erau descoperite toate. Această uriașă compătimire, capacitatea harică de a primi amarul străin și nevoile aproapelui explică marea importanță pe care o avea părintele Ambrozie pentru cei care îl cunosteau.

În mijlocul răcelii și indiferenței unanime și în general în mijlocul lipsei de interes a oamenilor pentru a vedea și a simți mai departe de propria persoană, viața multora este grea.

Simți nevoia de un om căruia ai putea să-i spui tot ceea ce-ți neliniștește și-ți împovărează sufletul, căruia ai putea să-i descoperi toate gândurile și speranțele, să-i încredințezi orice taină, pentru ca să-ți fie mai usor si să fii mai fericit. Și e de trebuință ca acest simțămâmt să fie împărtășit.

E nevoie să ai parte în viață de o privire compătimitoare, de un cuvânt blând, e necesar să conștientizezi faptul că ești iubit și ți se dă crezare, simți nevoia de ceea ce se găsește foarte rar în lume și anume o inimă atentă. O astfel de inimă se zbătea în părintele Ambrozie. El știa că totul în viață are un preț și urmări. N-a existat nici o întrebare la care el să nu fi răspuns cu sentimentul neschimbat al binelui și compătimirii.

Înțelegerea desăvârșită a oamenilor, știința de a privi lucrurile din punctul de vedere al celui din fața ta, provenea din acea uriașă dragoste pe care o purta starețul în el. În clipa în care oamenii i se adresau, el se identifica cu ei, lua asupra sa toate cele ale lor, toată povara, durerea, suferința, iar în schimbul nedumeririlor lor le dăruia cuvântul său înainte-văzător.

Chiar și între oamenii simpli, unde există iubire lucrurile se înțeleg ușor. Dragostea care îl însuflețea pe părintele Ambrozie a fost cea poruncită de Hristos. Ea se deosebește foarte mult de acel sentiment cunoscut în lume. În ea nu există mai puțină poezie, e la fel de mișcătoare, însă e mai cuprinzătoare, mai pură și nețărmurită.

Principala ei caracteristică este că oferă totul și nu cere nimic în schimb. În clipa în care e nevoie de ea, e gata să facă cele mai mari jertfe de sine, iar în momentul în care suferința se va mai diminua, ea se îndepărtează în tăcere și se duce acolo unde e o altă suferință. Apostolul a spus: „dragostea nu caută ale sale”, adică nici cele care-i aparțin pe drept, de exemplu, încrederea, recunoștința. Astfel a fost și starețul.

El îl iubea cu o dragoste nemărginită pe cel care venea la dânsul, dăruindu-i tot ceea ce putea, fără a se gândi la sine însuși. Părea că nu-i trece nici măcar prin gând că face ceva pentru care ar putea primi recunoștință. Săvârșindu-și treaba, îndrumându-l pe cel în nevoie, el se liniștea.

Erau și oameni care nu-i dădeau ascultare și făceau totul după voia lor: nu ieșea bine, se întorceau din nou la stareț și-i spuneau: „Ați spus să procedăm astfel, noi însă am făcut după voia noastră. Ce să facem acum?”. Starețul n-a spus niciodată că o astfel de încredere este jignitoare, ci îi era milă de ei că a ieșit atât de rău și le dădea un nou sfat. Putea-i să răspunzi grijii sale în cel mai nepotrivit chip și totuși să simți participarea lui cea mai caldă.

În lume, oamenii sunt iubiți fie pentru că sunt utili sau plăcuți, fie pentru ei înșiși. Părintele Ambrozie îi iubea pentru că sufereau, pentru că erau păcătoși, îi iubea și pe cei neplăcuți oamenilor, îi iubea pentru ei înșiși.

O călugăriță neplăcută îl supăra mult. L-au întrebat cum de o suportă. El a răspuns cu o privire uimită: „Dacă aici, când mă străduiesc să o liniștesc îi este totuși atât de greu, cum se va simți dacă o vor certa! Cum să nu o rabzi?”.

Dragostea părintelui Ambrozie era nedespărțită de credința sa. El credea în om cu tărie, fără ezitare, credea în chipul lui dumnezeiesc. Chiar și acolo unde era cea mai mare deformare omenească: unde acea scânteie dumnezeiască era situată foarte departe de Dumnezeu și pe aceasta o cinstea părintele Ambrozie.

Oricât de întinat ar fi fost cel care vorbea cu el, cuvântul starețului lucra cu putere, pentru că îi oferea păcătosului conștiința că îl privește de la egal la egal, că el nu este pierdut definitiv și poate să renască. Chiar și celor mai mari păcătoși starețul le insufla nădejde, curaj și încredere că și ei pot păși pe o nouă cale. Având o astfel de atitudine față de oameni, acesția nu-i puteau răsplăti starețului cu o dragoste asemănătoare, nu pentru că n-ar fi voit, ci din pricina nedesăvârșirii lor.

Starețului îi erau toate descoperite. Dacă observa că oamenii sunt cu totul indiferenți, se străduia să termine vorba rapid cu ei, într-un mod politicos. Asemenea oameni spuneau despre el că este „un călugăr foarte deștept”; și în general nu a existat nici un om care să-l fi văzut și să nu fi simțit stimă față de el. Însă uneori această neîncredere se risipea deodată și făcea loc simțămintelor călduroase.

Aria de acțiune a starețului era foarte întinsă. Chiar și oamenii care nu vedeau în părintele
Ambrozie ceea ce era în el, nu puteau să nu recunoască însemnătatea sa.

Dacă ar fi să evaluăm acea activitate pe care o săvârșea părintele Ambrozie, vom înțelege că până și cele mai mari eforturi omenești n-ar fi fost suficiente pentru împlinirea ei. Gândul despre prezența harului se impune de la sine. E nevoie să înțelegi ce anume făcea părintele Ambrozie.

De dimineață până seara veneau la el oameni cu cele mai arzătoare probleme, pe care el și le însușea, cu care viețuia în timpul discuției. El cuprindea cu înțelepciune miezul problemei, o lămurea și răspundea foarte la obiect. Pe parcursul celor 10-15 minute de discuție nu se rezolva doar o simplă problemă, ci în acest timp părintele Ambrozie îl cuprindea în inima sa pe om în întregime, cu toate dorințele sale, cu toată lumea sa exterioară și interioară.

Din cuvintele și indicațiile sale se vedea că îl iubește nu doar pe omul cu care discută, ci și pe toți cei pe care-i iubea acel om, viața sa, lucrurile sale. Propunând o cale de rezolvare a problemei, părintele Ambrozie avea în vedere nu doar o oarecare acțiune singuratică.

El vedea fiecare pas cu toate consecințele lui, atât pentru omul respectiv, cât și pentru alții, pentru toate laturile vieții cu care această problemă se unea în vreun oarecare fel. Iar astfel de probleme îi erau aduse înainte spre rezolvare zilnic de câteva zeci de oameni, fără a pune la socoteală mulțimea monahilor și cele 30-40 de scrisori, care soseau și se expediau în fiecare zi.

Cu o astfel de muncă uriașă, care a continuat zi de zi timp de treizeci de ani, în această mreajă neterminată a celor mai încurcate probleme, a celor mai deznădăjduite situații de viață, a nu greși niciodată, a nu spune niciodată: „Nu știu ce să zic, nu mă pricep”, nu putea fi doar rodul unei capacități omenești.

Starețul nu vorbea de la sine, ci inspirat fiind de Dumnezeu, se observa uneori că el își ia răspunsul de undeva din afară. Cuvântullui nu era doar cuvântul unui stareț experimentat, era un cuvânt cu putere multă, întemeiată pe apropierea de Dumnezeu, care i-a dat cunoaștere dumnezeiască.

Cineva a observat pe bună dreptate că e puțin probabil să găsești în zilele noastre un asemenea dar al discernământului precum îl avea părintele Ambrozie. Acesta e capacitatea de a da oricărei probleme rezolvarea cuvenită, oricărei împrejurări evaluarea corectă, să-i determini cursul, însemnătatea, dezvoltarea ulterioară.

Discernământul este arma neprețuită pentru rezolvarea problemelor privitoare la viața interioară și exterioară și la comportament. Bazându-se pe discernământul duhovnicesc, părintele Ambrozie considera a fi pierzător pentru unii ceea ce pentru alții tot el considera a fi necesar. Darul dumnezeiesc îi oferea acea arie vastă a cunoștințelor prin care el se distingea.

Multe se istoriseau despre înainte-vederea părintelui Ambrozie. El se străduia să ascundă de oameni acest dar și nu și-a făcut din prezicere un obicei. Însă din sfaturile pe care le dădea, acest dar se descoperea în toată măreția sa.

Înaintea starețului lucrurile erau ca și descoperite. Putea să vină la el un om necunoscut și să tacă, el însă îi cunoștea viața și împrejurările care l-au marcat, starea sa sufletească și de ce a venit respectivul. Din întrebările și răspunsurile pe care le punea părintele Ambrozie, omul atent putea cunoaște că starețul le știe pe toate. Uneori, din cauza caracterului vioi, această înainte-vedere se vădea, fapt care-l făcea pe stareț să se sfiască.

Odată a venit la el un bărbat cu mâna bandajată și a început să se plângă că nu o poate nicicum vindeca. În „căsuța” starețului erau prezenți un călugăr și câțiva mireni. N-a reușit acesta să adauge: „Tot mă doare, mă doare foarte tare”, când starețul l-a întrerupt: „Și va continua să te doară, de ce ai supărat-o pe mama ta?”. Însă deodată s-a sfiit și a continuat: „Te comporți bine, ești un fiu bun? N-ai supărat oare pe nimeni?”.

Înainte-vederea starețului se descoperea îndeosebi cu ocazia așa numitelor binecuvântări generale. Starețul trecea pe lângă oamenii care-i așteptau binecuvântarea, îi privea cu atenție, iar unora le spunea câteva cuvinte.

Adeseori, adresându-se tuturor, el povestea ceva ce constituia gândul ascuns al unei anume persoane prezente. Era metoda minunată a starețului de a discuta cu fiii săi duhovnicești lucrurile pe care ei nici măcar încă nu i le spuseseră.

Părintele Ambrozie cunoștea nu doar sentimentele celor care se aflau înaintea sa, el cunoștea și gândurile celor care veneau la dânsul pentru întâia oară. Când era înștiințat că a venit un oarecare om, starețul știa deja dacă respectivul a fost adus de necesitate sau a venit din curiozitate, dacă trebuie să-l primească mai repede sau să-l smerească prin așteptare. Cel care era atent la sine observa că cu cât mai grea era povara cu care venea la stareț, cu atât mai binevoitoare era primirea, chiar și atunci când era întuneric și nu se vedea expresia feței celui venit.

După cum își tăinuia darul înainte-vederii, părintele Ambrozie îsi ascundea de asemeni și darul vindecării. El avea obiceiul să-l trimită pe cel bolnav să se scalde în fântâna tămăduitoare din pustiul Tihon, îndepărtând în acest fel de la sine slava de tămăduitor. Doar prin acțiunea harului poate fi explicată acea putere caracteristică părintelui Ambrozie de a purta suferintele nenumărate.

Oamenii veneau la el din toate părțile pentru a-i încredința lui aceste poveri și a-și ușura sufletele. El îi primea fără murmur, le primea poverile nu ca pe unele străine, ci ca pe ale sale proprii, le retrăia ca pe ale sale. Părintele Ambrozie era întărit mereu de o putere nevăzută, astfel încât în orice clipă putea lua asupra sa o nouă sarcină.

Starețul își șoptea uneori mustrarea: „Am fost strict la începutul stăreției mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinși de atâta patimi, de atâtea patimi”. Și în aceste clipe de tristețe își încredința povara sa lui Dumnezeu și primea puteri noi. Dumnezeu, care l-a așezat în mijlocul suferințelor omenești pentru a le ușura, era totdeauna împreună cu el; și tocmai de acea părintele Ambrozie putea să-i mângâie pe cei aflați în suferințe, pentru că era mijlocitor între oameni și acea Cruce a lui Hristos, pe care în vecii vecilor au fost dezlegate suferințele noastre, și pe care petrece nesfârșita putere a compătimirii dumnezeiești.

„Sunt slab”, spunea părintele despre stăreția sa, însă aceasta nu era slăbiciune, ci îngăduință, întemeiată pe credința în menirea dumnezeiască a sufletului și pe dragoste. El știa că până și sufletul care a cunoscut cele mai mari căderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevoinței ascetice, că sunt persoane care își răscumpără greșelile din trecut printr-o mare pocăință.

El știa că există oameni care chiar dacă se prăbușesc în adâncimea păcatului, se ridică totuși și se înalță și petrec într-o continuă luptă împotriva păcatului; și chiar dacă sunt uneori învinși, nu-și pierd nădejdea și nu cedează, purtând războiul duhovnicesc până la sfârșit. Unii ca aceștia merită mai mult decât oamenii obișnuiți, care nu sunt nici buni și nici răi, despre care este spus: „Nu ești nici rece, nici fierbinte și de aceea te voi vărsa din gura Mea”.

Pentru a înțelege mai bine de ce era atât de scump starețul în ochii fiilor săi duhovnicești, trebuie să descriem și alte laturi ale ființei lui. Smerenia părintelui era atât de mare, încât îi făcea pe alții să uite despre acea mare apariție pe care o reprezenta părintele Ambrozie.

Despre oamenii care îi făcuseră mult rău, starețul vorbea cu cea mai sinceră compătimire și bineînțeles, nu credea că prin aceasta face o mare faptă. Nici lipsa de încredere, nici jignirile nu puteau înăbuși în el dragostea fierbinte și grija pentru fiecare om. Atunci când altcineva chiar și fără voie s-ar fi tulburat, el glumea.

Odată, în prezența poporului, o oarecare femeie simplă, o țigancă cred, i-a strigat: „Părinte, părinte, nu-mi ghiciți și mie!”. Părintele Ambrozie i-a răspuns: „Și cărțile le-ai adus?”. „Nu, n-am cărți”. „Ei, cum vrei să-ți ghicesc fără cărți?”.

Milostivirea lui nu avea margini. El însuși respecta și îi sfătuia și pe ceilalți să respecte următoarea regulă: pe nimeni și niciodată să nu refuzi; și pe nimeni nu l-a refuzat. Prin mâinile sale au trecut o mulțime de bani, jertfiți de fiii săi duhovnicești și acești bani se împrăștiau cu o rapiditate uimitoare. Cu acești bani s-a construit și s-a întreținut Mănăstirea Samordino cu obștea sa mai mare de cinci sute de monahii, precum și spitalele mari ale mănăstirii. Din acesti bani, zeci, sute și mii erau dați sub formă de cadou, împrumut fără restituire și pur și simplu ajutor tuturor celor care cereau, iar adeseori și celor care nu cereau, însă care aveau nevoie.

Adeseori aveau loc discuții. Părintele stătea întins pe pat și căuta bani, iar cel care cerea insista să i se dea chiar în acel moment. Părintele îl chema la el pe ucenicul care-l ajuta: „Ia vezi, cred că ne-a mai rămas pe undeva o rublă, caut-o…”. „Dacă n-ați fi poruncit să o dau ieri, ar fi rămas, acum însă sigur că nu mai sunt bani. Împărțiți totul, iar muncitorii cer salariu, cu ce-i vom plăti?”. Pentru a-l liniști pe ajutorul său din chilie, Părinlele clătina din cap, căindu-se. Rubla era căutată de undeva, iar în scurt timp pe numele ieromonahului Ambrozie venea un aviz de la poșta din Kozelsk..., erau plătiți muncitorii și de la aceeași poștă veneau ajutoare către toți cei aflați în nevoință. Una dintre ultimele jertfe ale părintelui a constat într-o mare sumă de bani dată celor care sufereau de foame.

Părintele Ambrozie avea în sânge lucrarea creatoare. Îi învața adeseori pe oameni să facă un oarecare lucru, iar atunci când veneau la el pentru binecuvântare în acest sens oameni cinstiți, el începea cu caldura să discute și să-și propună sfaturile.

Iubea oamenii vioi, ageri la minte, care respectau cuvintele „tu însuți să nu greșești” și le dădea binecuvântare, iar cu aceasta aprindea credința în reușita celor mai curajoase încercări. Starețul era și foarte inventiv, în sensul că stia cum să procedeze spre a depăși dificultățile ivite, iar înarmat cu darul înainte-vederii, distrugea toate piedicile ce păreau de netrecut.

Atunci când oamenii i se adresau cuprinși de deznădejde, implorându-l să-i învețe cum să procedeze, el nu spunea: „Nu știu ce să vă spun, nu cunosc”, ci 1e arăta cum și ce trebuie făcut. E un prilej de smerenie să-ți amintești ce minte luminată avea starețul și ce lucruri știa să inventeze pentru fiii săi duhovnicești începând de la cele mai dificile și până la obiecte de uz casnic. Ne rămâne cu totul neînțeles cum dobândea părintele Ambrozie acele cunoștințe adânci din toate domeniile de activitate umană, de care dispunea; nu era nici o problemă la care părintele Ambrozie n-ar fi putut da un răspuns temeinic.

Ziua starețului începea la ora 4-5 dimineața. La această oră el îi chema pe ucenicii săi de chilie și se citea pravila de dimineață. Ea continua mai bine de două ore. Apoi, ucenicii de chilie ai starețului plecau și părintele rămânea singur.

Cât timp folosea pentru somn nu se cunoaște, însă, din exemplele altor asceți, se poate presupune că din cele patru ore care-i mai rămâneau, majoritatea timpului și-o dedica rugăciunii. Probabil că în orele de dimineață pe care le petrecea singur, el se pregătea pentru marea sa slujire din ziua care începea și căuta la Dumnezeu putere. Aceasta se vădește din următorul exemplu.

Odată Starețul le-a stabilit încă de cu seară unor soți, care aveau o problemă importantă, să vină la el la o oră când părintele încă nu începea primirea vizitatorilor. Ei au intrat. Părintele Ambrozie stătea pe pat, îmbrăcat în haine albe, având în mână șiragul de mătănii. Fața îi era transfigurată.

O sclipire nepământeană îl acoperea și totul în chilie era plin de o oarecare bucurie de sărbătoare. Cei care au venit au fost foarte emoționați, fiind cuprinși de o bucurie de nespus. Nu puteau spune nici un cuvânt și au stat mult timp, nemișcați și contemplând chipul părintelui Ambrozie. Împrejur era liniște și părintele tăcea.

Ei s-au apropiat pentru binecuvântare, el i-a însemnat în tăcere cu semnul Sfintei Cruci; au privit încă o dată această priveliște, pentru a o păstra pentru totdeauna în inima lor; cu aceeași față transfigurată, părintele Ambrozie a rămas adâncit în contemplare. Soții au ieșit cuprinși de evlavie, fără să deranjeze prin vreun cuvânt această sfințenie.

De la ora nouă au început vizitele. Părintele locuia la schit, într-o căsuță mică, construită lângă curte, astfel încât din colțul exterior puteau intra și femeile. De la Optina până la schit se întindea o cărare largă, de aproximativ 150 de stânjeni lungime, înconjurată de pini înalți.

La Optina, omul fără să vrea se privește pe sine însuși și se smerește, își amintește fărădelegile sale și se cutremură. Neînsemnate ți se par a fi toate grijile lumești și vrei atât de mult să le uiți și să te îndepărtezi cât mai departe de toate acestea. Iar pinii înalți se ridică la mare înălțime și stau încremeniți în contemplarea cerului și tainelor lui.

Și dacă e să privești spre spațiul fără sfârșit de unde asupra întregii lumi se revarsă raze de viață făcătoare, vei înțelege unde să mergi, spre ce să aspiri. Între acești copaci e așezat schitul de la Optina. El este așezat într-o livadă foarte mare; la mijloc e o biserică de lemn, mai degrabă un lăcaș de rugăciune. Pe alocuri cresc pini, întreg schitul fiind presărat în cea mai mare parte de meri; printre copaci sunt construite căsuțe simple; vara, locul e plin de flori frumos mirositoare. Aici se adunau oamenii cărora părintele le era de neînlocuit.

De la ora nouă veneau călugării, unii mulțumindu-se cu binecuvântarea generală, alții având nevoie de o discuție aparte. După ei, câte unul, veneau mirenii, unii loviți de o suferință sufletească, alții cu păcate mari, unul cu nenorocirea sa, altul cu o nedumerire, unii cuprinși de bucurie, alții de durere. Toți erau întâmpinați cu acecași mare dragoste și purtare de grijă. Primirea se prelungea până la prânz. În jurul orei 14, părintelui i se aducea o oarecare mâncare densă, el lua câteva linguri; apoi mai încerca cu furculița un alt fel de mâncare. Aceasta însemna că părintele a luat prânzul.

După masă rămânea singur pentru vreo oră și jumătate, însă probabil că nu dormea, pentru că nu observa dacă împrejur era gălăgie, îl deranjau doar discuțiile. Apoi se citea Vecernia și reîncepeau vizitele ce durau până seara în jurul orei 23 se săvârșea lunga pravilă de seară și nu mai devreme de miezul nopții starețul rămânea singur.

Părintele Ambrozie nu iubea să se roage când era privit. Ucenicul de chilie și care citea pravila trebuia să stea într-o cameră alăturată. Odată un călugăr din schit s-a decis să se apropie de părintele în acest timp. Se citea Canonul de rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu. Ochii părintelui Ambrozie erau ațintiți spre cer, fața îi strălucea de bucurie; o strălucire atât de intensă se odihnea peste el, încât călugărul n-a putut s-o suporte. Singura dată când părintele evita poporul era în ajunul zilei când se împărtășea și în ziua respectivă.

Între orele închinate vizitatorilor, găsea timp pentru citirea scrisorilor și așternerea în scris a răspunsurilor. În fiecare zi veneau treizeci-patruzeci de scrisori. Părintele lua teancul cu scrisori în mână și fără să le deschidă le sorta, stabilind care sunt urgente, care dintre ele pot să mai aștepte; sau alteori scrisorile erau așezate pe dușumea înaintea sa și el arăta cu un băț care să i se dea. Să scrie răspunsurile singur nu putea. El le dicta. Aceste scrisori smerite ale „mult păcătosului ieromonah Ambrozie” purtau mângâiere dumnezeiască în multe părți ale lumii, manifestând din depărtare aceeași înțelepciune, aceeași înainte-vedere.

Părintele Ambrozie suferea de mult timp din cauza picioarelor bolnave. Uneori, pentru vreo zece minute, el ieșea din chilia sa și aplecându-se, sprijinindu-se în cârja sa, umbla pe alee. Cea mai mare parte a zilei însă o petrecea stând semi-întins în pat. Arareori, vara, mergea pentru vreo două zile în adâncuI pădurii, la vreo șapte verste de Optina, unde era situată o casă mare, însă oamenii îl găseau și acolo. La o astfel de casă, cu numele de Rudnovo, mergea părintele și de la Șamordino. Astfel se nevoia marele stareț și Domnul trimitea semne despre dreptul Său.

Părintele Ambrozie a ieșit odată vara la popor pentru binecuvântarea generală și deodată în mulțime s-a auzit un strigăt înfiorător: „El, el!”. Când l-a văzut pe bărbatul care striga, părintele l-a cunoscut, însă nu mai putea face nimic. Acest om își căutase mult timp rostul, deja nu mai știa ce să facă și a fost cuprins de deznădejde. Într-o noapte, în timpul somnului, el a văzut un pelerin cu părul cărunt, îmbrăcat în haine monahale, cu o cârjă, cu capul acoperit: doar că nu era acoperit cu praf, toate hainele îi erau curate. Pelerinul i-a spus cu o voce blândă: „Mergi la pustiul Optina, acolo viețuiește un stareț hlând, el te va ajuta!”. Omul a plecat și atunci când l-a văzut pentru prima dată pe părintele Ambrozie, l-a recunoscut în persoana sa pe acel pelerin.

Atingând o măsură atât de înaltă a harului, părintele Ambrozie rămânea același om smerit, simplu, binevoitor. Avea dezvoltată la maxim acea aptitudine numită tact și dădea fiecăruia ceea ce căuta și ce avea nevoie. Părintele atrăgea în mod special prin siguranța că te va apăra și nu va lăsa să fii supărat.

În pofida înainte-vederii sale, se înfricoșa să-l demaște pe cineva înaintea oamenilor și cu aceeași bunăvoință îi primea pe un om drept și pe un groaznic păcătos. De aceea, fiilor duhovnicești ai părintelui nu li se putea naște niciodată îndoiala: „Cum să mă înfățișez înaintea lui, după ce am procedat în acest fel?”, îndoială pierzătoare, care te îndepărtează atât de mult de pocăință! Nu prin înfricoșare, ci cu dragoste știa părintele să-i călăuzească pc oameni spre îndreptare și știa să inspire credința că nu-i totul pierdut și se poate „să-l birui pe vrăjmaș”.

Atunci când oamenii care-l cunoșteau pe părintele intrau la el cu suferințele și greutățile lor, deodată totul devenea ușor și liniștit. Totul se clarifica și devenea nespus de luminos, pentru că în prezența luminii este imposibil să existe întuneric. Și părintele avea adevărata știință de a înțelege viața, începuturile și scopul ei, știința de a discerne orice întâmplare apărută și de a-i atribui un preț. Într-un cuvânt, darul discernământului era marea sa comoară.

Starețul avea o statură mijlocie, era foarte evlavios, purta un caftan negru călduros din vată și o căciulă-preoțească neagră, călduroasă. Se sprijinea în cârje, asta în cazul în care se ridica din pat, pe care stătea totdeauna semi-culcat, chiar și în timpul vizitelor.

În tinerețe avea o față frumoasă și precum se vede din portretele sale, foarte gânditoare. Cu cât înainta însă în vârstă, fața îi devenea mai blândă și mai plină de bucurie în prezența oamenilor.

Părintele nu poate fi imaginat fără zâmbetul său prin care totul devenea deodată vesel, călduros și bun fără privirea sa plină de grijă, din care înțelegeai că în curând îți va spune ceva foarte bun.

Din cauza firii sale pline de voioșie, expresia feței părintelui se schimba necontenit. El privea pe cel dinaintea sa cu blândețe, uneori râdea însuflețit împreună cu el, cu un râs tânăr, alteori îl compătimea cu veselie. Dacă era mulțumit înclina încet capul, dacă istorisea ceva trist, se adâncea pentru o clipă în cugetare; atunci când starețul voia să îi spună cum să procedeze, începea să dea energic din cap, îl privea atent și cu înțelepciune și îi explica detaliat, privindu-l dacă înțelege, cum să își aranjeze treburile.

În tot timpul discuției, ochii negri ai părintelui priveau cu atenție la cel dinaintea sa. Simțeai că acești ochi văd totul, tot ce ai făcut, ce este bine sau rău și te bucura faptul că în tine nu rămâne pentru dânsul nici o taină.

Părintele vorbea încet, iar în ultimele luni adeseori grăia în șoaptă. Pentru a ne închipui măcar puțin nevoința părintelui Ambrozie, trebuie înțeles ce efort în semna pentru el să vorbească mai bine de 12 ore pe zi, când din cauza oboselii limba refuza să acționeze, vocea trecea în șoaptă, iar cuvintele ieșeau cu greutate, abia spuse.

Nu puteai privi liniștit atunci când vedeai cum starețu1, extrem de extenuat, cu capul căzut pe perne și limba ce abia se mai mișca, se străduia să se ridice și să discute în amănunt lucrurile care îi frământau pe cei care veneau la el. În general, oricât de ocupat ar fi fost părintele, dacă venea cineva la el cu o oarecare treabă importantă, puteai fi sigur că nu-și va economisi timpul și până când treaba nu se va rezolva, cel venit nu va simți că trebuie să plece.

Nimic nu se poate compara cu acea bucurie pe care o simțeau copii părintelui Ambrozie atunci când îl întâlneau după o despărțire îndelungată. Erau clipe care nu pot fi descrise, ci trebuie să le retrăiești.

După zilele petrecute cu părintele, oamenii se întorceau în lume întăriți și iluminați, iar ceea ce e mai important, totul devenea clar și simplu. În lumina dreptății lui Hristos, în care trăia și în care propovăduia părintele Amhrozie, nu mai există îndoieli și viața toată e clară, toate vicleniile dispar și dispar de la sine. „Viețuiește mai simplu, viețuiește mai simplu”, adică viețuiește cu Dumnezeu, era unul dintre sfaturile îndrăgite ale starețului.

După discuțiile de la Optina, lumea apărea în toată goliciunea ei, acea lume unde opiniile sunt atât de limilate, unde inimile sunt atât de împietrite, unde sunt atât de multe cuvinte și atât de puține fapte și pretutindeni e minciună și deșertăciune, acea lume unde multă vorbire este numită înțelepciune și unde părintele Ambrozie a trecut neobservat, în sfârșit, acea lume pentru care ți-e frică și ți-e milă.

Și în această viată tristă, în acest torent întunecat în care se adâncesc oamenii fără dragoste și credință, între desfigurări jalnice, apărea în amintire în luminozitatea sfințeniei chipul părintelui Ambrozie. Spre acest chip îți duceai toate simțămintele, voiai să-l vezi și să te odihnești.

Începe ultima perioadă din viața starețului. În vara anului 1890, el s-a mutat la Șamordino. Toamna, părintele a intenționat de câteva ori să se întoarcă, însă de fiecare dată puterile i se sfârșeau. Probabil că aceasta era voia lui Dumnezeu, ca părintele să-și dea ultima suflare în brațele „copilului” său drag, Șamordino.

Spre sfârșitul iernii anului 1891, părintele Ambrozie a slăbit foarte mult, însă primăvara puterile parcă i s-au întors. Toamna târziu, situația s-a înrăutățit iarăși. Vizitatorii vedeau cum uneori starețul stătea extenuat de oboseală, capul îi cădea fără putere înapoi, limba abia mai putea să pronunțe răspunsul și îndrumarea; abia auzită, șoapta neclară ieșea din piept, iar el se tot jertfea, nerefuzând pe nimeni.

În acest timp, starețul spunea cuvinte oarecum ciudate, care aveau să se adeverească mai apoi, după ce starețul a murit, cuvinte prin care își prezicea împrejurările morții sale.

De mai mult timp, arhiereul de la Kaluga îi cerea starețului să se întoarcă la Optina. Ce putea să-i răspundă starețul, în afară de ceea ce le spunea și altora și anume că a rămas la Șamordino din cauza voii aparte a lui Dumnezeu. Când îi spuneau că pot să-l ducă la Optina cu de-a sila, el spunea: „Știu că nu voi ajunge la Optina; dacă mă vor duce de aici, voi muri pe drum”.

Toată vara a fost așteptată la Șamordino venirea arhiereului. „Cum să-l întâmpinăm pe VIădica?”, îl întrebau maicile pe stareț. „Nu noi pe el, ci el ne va întâmpina”, răspundea starețul. „Ce să-i cântăm VIădicăi?”. „Îi vom cânta Aliluia, răspundea starețul”. „Părinte, despre multe vă va întreba Viădica”. „Vom vorbi cu el încet, nimeni nu va auzi”. Atunci când unul dintre monahii apropiați starețului a declarat că vlădica va sosi în curând, starețul, care-l primea totdeauna pe arhiereu în chilie, a spus de această dată: „Ei bine, mergi la biserică și pregătește-mi locul unde voi sta”.

De la 21 septembrie, starețul a rămas fără puteri; a apărut o slăbiciune extremă, manifestată prin pierderea auzului și vederii, precum și o durere intensă în zona urechilor, feței, capului și în tot trupul. Apoi, câteva zile i-a fost mai bine, însă surzenia continua și întrebările i se scriau pe o foaie mare de hârtie, iar el răspundea glăsuind.

În data de 6 octombrie, situația s-a înrăutățit. În fiecare clipă putea veni sfârșitul. Starețului i s-a slujit Sfântul Maslu, iar la 9 octombrie a fost împărtășit de ucenicul și urmașul său, părintele Iosif. În acea zi, a venit să-și ia rămas bun de la stareț și egumenul de la Optina, părintele Isaac.

Văzând starea starețului, el a început să plângă. Părintele, văzându-l, a ridicat mâna și și-a scos fesul. Părintele spunea adeseori: „Iată, toată viața mea am fost în mijlocul poporului, astfel voi și muri”. Așa s-a și întâmplat.

În dimineața de joi, 10 octombrie, puterile l-au părăsit. Stătea întins fără răsuflare. Buzele nu i se mai mișcau. Părintele Iosif a plecat la schitul de la Optina, pentru a aduce hainele pregătite de către stareț pentru înmormântarea sa, între acestea fiind și cămașa părintelui Macarie, pe care părintele Ambrozie făcuse propria inscripție: „După moartea mea să mă îmbrăcați neapărat cu ea”.

La ora unsprezece s-a citit canonul Macii Domnului la ieșirea sufletului. Când au citit rugăciunea la ieșirea sufletului, starețul a început să-și dea duhul. A oftat puternic de două ori, apoi a ridicat mâna dreaptă, a așezat-o pentru însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, a dus-o până la frunte, apoi la piept, la umărul drept și ducându-o până la cel stâng, a lovit cu putere umărul; iar atunci respirația a încetat. Apoi a mai respirat (oftat) pentru ultima dată. Era exact ora unsprezece și jumătate ziua.

Mult timp toți cei dimprejur au stat înlemniți. Chipul starețului era strălucitor și liniștit, fiind iluminat de un zâmbet nepământesc. Chiar în clipa adormirii starețului, episcopul Vitalie a ieșit din Kaluga spre a merge la Șamordino și a fost adânc uimit, primind în drum știrea despre sfârșitul starețului.

Durerea de la Șomordino nu poate fi descrisă în cuvinte. Maicile nu se îndepărtau de trupul învățătorului lor. La rugămințile lor fierbinți, când starețul stătea deja în sicriu, a fost cusut un acoperământ mare, care a acoperit fața celui adormit. Fața îi era minunată, luminoasă, cu expresia salutului, după despărțirea îndelungată de dragii lui copii.

Din cauza arderii lumânărilor și înghesuielii, pe fața luminoasă a starețului se puteau vedea chiar și stropii de sudoare, ca și când ar fi fost viu. În data de 11, sicriul a fost dus din clădirea în care adormise starețul, la biserică.

Între Optina și Șamordino s-a iscat o controversă cu privire la locul unde urma să fie înmormântat starețul. Disputa a fost rezolvată de Sfântul Sinod, care a indicat Optina ca loc de înmormântare.

De pretutindeni s-au adunat persoane din toate păturile sociale. În total la Șamordino s-au adunat până la opt mii de persoane. Panihidele erau slujite la dorința poporului zi și noapte. Poporul aducea baticuri, bucăti de pânză, rugând să fie atinse de trupul starețului și le primea înapoi ca pe niște sfințenii.

La data de 13 octombrie a venit Prea Sfințitul și s-a îndreptat direct în biserică, unde în acest timp se cânta Aliluia, Aliluia, Aliluia, fapt despre care vorbea starețul: „Îi vom cânta VIădicăi: Aliluia”.  După Liturghie, săvârșită de către arhiereu și cuvântările de înmormântare, a început slujba festivă: Maicile și-au luat rămas bun până spre ora trei.

La 14 octombrie a avut loc mutarea trupului la Optina. Timpul nu a fost prielnic. Vântul rece de toamnă îi străpungea pe călători, iar ploaia neîncetată a transformat pământul într-o mocirlă. Pe tot parcursul drumului, sicriul, condus de mii de persoane, a fost dus pe mâini.

Adeseori se opreau pentru oficierea Litiei, însă spre sfârșit, când a început să plouă foarte tare, Litiile erau oficiate fără oprire, din mers. În satele întâlnite în drum, însoțiți de dangătele clopotelor, preoții înveșmântați ieșeau din biserici cu heruvimi și icoane, sătenii se închinau înaintea sicriului și se alăturau procesiunii. S-a observat că, în pofida ploii și a vântului puternic, lumânările care înconjurau sicriul starețului nu s-au stins pe tot parcursul drumului.

Când procesiunea s-a apropiat de Optina, începuse deja să se întunece. În întâmpinarea sicriului a ieșit tot clerul orașului Kozelisk, împreună cu locuitorii. Asemănător unui nor negru plutea spre mănăstire procesiunea. Mult deasupra capului se vedea sicriul, de parcă ar fi plutit în aer. Părea ca și cum ar fi fost mutarea moaștelor. Ce sentiment haric i-a cuprins pe toți!

Când procesiunea a pășit pe podul amenajat peste Jizdra special pentru această ocazie, au văzut, cum însingurat de toți, fără să vadă noroiul, fără să simtă vântul și ploaia, într-o îmbrăcăminte simplă, cu un nedescris sentiment de durere mută în fiecare mișcare, mergea în întâmpinarea Cuviosului actualul stareț, ieroschimonahul Iosif, care s-a aflat mai bine de treizeci de ani nedespărțit de cel adormit.

La 15 octombrie a fost săvârșită înmormântarea și Starețul a fost așezat lângă învățătorul său, părintele Macarie. În ultimii ani, părintele Ambrozie îi comandase pictorului o icoană a Maicii Domnului, pe care a numit-o „Sporitoarea pâinii” și care o reprezintă pe Maica Domnului pe mori, binecuvântând snopii pe câmpul secerat. El a stabilit sărbătoarea acestei icoane la 15 octombrie și aceasta era ziua înmormântării sale.

Iată încă un eveniment minunat. La începutul bolii care i-a precedat moartea, părintele Ambrozie i-a poruncit unei monahii să citească cartea lui Iov. În această carte este spus, printre altele, că de mirosul urât al rănilor acestui drept a fugit chiar și soția lui.

Prin acest exemplu, starețul parcă prezicea că și cu el după moartea sa se va întâmpina același lucru. Într-adevăr, la început de la trup se simțea un miros foarte urât. Cu mult timp înainte, starețul îi spusese despre aceasta pe față ucenicului său, părintelui Iosif, iar la întrebarea de ce se întâmplă aceasta, a răspuns: „Pentru că în timpul vieții am primit multă cinste nemeritată”.

Însă cu cât trecea timpul, cu atât mai puțin se simțea acest miros urât, iar în ultima zi de la trupul celui adormit în Domnul s-a revărsat un miros plăcut. Dragostea starețului năzuiește și acum să-i ajute pe oameni, precum a făcut-o în toate zilele vieții sale pământești.