Demnitate. Sau integritate. Când mă gândesc la viața unui om, la faptul că am fost cu toții aduși pe lume ca un întreg, cu dreptul și meritul de a fi iubiți, cu o bucurie necondiționată, legată de lucrurile simple, nu pot să nu mă întreb cum se face că, în procesul de luare a unor decizii, ajungem, uneori, să ne dezintegrăm acest dar al demnității. Să ne desconsiderăm sau să nu mai simțim că, indiferent de opiniile noastre asupra propriei persoane sau asupra celorlalți, continuăm să fim. Să merităm. Să avem drepturi. Și responsabilități.

Și cred că atunci când ajungem să nu ne mai recunoaștem, să nu se mai valorizăm, una dintre cele mai importante responsabilități este aceea să ne îndepărtăm de învinuire și pedeapsă și să înlesnim acțiuni care să ne aducă mai aproape de noi. A ne recunoaște greșelile, a face pace cu faptul că nu am știut, nu am putut sau nu am vrut, nu am prevăzut, sau că, pur și simplu, bagajul nostru de cunoștințe nu era suficient de cuprinzător încât să nu scape din vedere anumite aspecte, este un pas dificil, dar crucial în drumul către noi înșine.

Pentru că numai regăsindu-se pe noi în întregimea noastră, cu bune și cu rele, integrând totul, putem crea armonie în relațiile cu ceilalți. Asumarea noastră, ca oameni care nu suntem perfecți, nu presupune să ne privim doar greșelile. Ci să fim generoși în a ne sublinia și părțile bune, cele de care adesea uităm. A fi copii ai Domnului presupune, cred, a fi conștienți de toate bunele și relele din noi, pentru a ne uita direct la El.