În privinţa canoanelor: avem de-a face cu o sminteală întâlnită adesea la cei convertiţi, o dată pentru că suntem toţi stăpâniţi de fariseism, a doua din cauza canoanelor care, ca unele ce formează „legea” Bisericii, nu pot fi înţelese şi aplicate decât în interiorul tradiţiei bisericeşti şi în Duhul acesteia care o şi călăuzeşte. O mare parte a tradiţiei bisericeşti este „necodificată”, fiind conţinută în Vieţile Sfinţilor, în scrierile patristice (cărora nu li s-a întocmit nici un index general, mulţumită lui Dumnezeu – altfel nici un convertit n-ar mai supravieţui!) şi în tradiţia orală a Bisericii. Canoanele sunt partea cea mai vizibilă a tradiţiei bisericeşti, de aceea, atunci când le cercetează, unii convertiţi au parte de un naufragiu încercând să le aplice, fără să-şi dea seama de întreaga tradiţie din care ele constituie doar o parte.

Canoanele au fost făcute pentru oameni, şi nu oamenii pentru canoane. Unele canoane nu pot ori nu ar trebui, în anumite vremi sau circumstanţe, să fie aplicate cu stricteţe; de aici şi „iconomia” Bisericii. De asemenea, ca o regulă, aplicarea canoanelor (şi „iconomia” lor) este treaba episcopilor, şi ei se ocupă de ele atât cât este posibil, prin consultare reciprocă. În acest caz, cu atât mai mult noi ceilalţi trebuie să ne abţinem a ne încrede în judecata noastră atunci când ne referim la ei. Sigur, unii care au de-a face cu noi în mod direct, trebuie cunoscuţi şi, dacă se poate, să fim povăţuiţi de ei sau să ne consultăm cu alţii mai înţelepţi în Credinţă, pentru a fi pregătiţi pentru apărarea – de pildă, a canoanelor legate de rugăciunea împreună cu ereticii, a căror încălcare nu înseamnă altceva decât însăşi trădarea ideii de Biserică a lui Hristos. Alte canoane, precum cele legate de vârsta la care este permisă hirotonirea diaconilor şi preoţilor, nu implică o asemenea trădare şi deci nu e treaba noastră, iar dacă ar fi să le cerem episcopilor să ne dea (nouă!) socoteală, pentru ei ar însemna acelaşi lucru cu a începe să se amestece în treburile casnice sau de serviciu ale enoriaşilor obişnuiţi. Cu toate acestea, în general, canoanele sunt accentuate cu deosebire în polemici, iar dacă noi vrem într-adevăr să rămânem în Biserică în aceste vremuri dificile, în primul rând trebuie să o facem în virtutea faptului că suntem credincioşi Duhului Bisericii şi nu canoanelor (Aici, părintele Serafim se dovedea a fi înainte-văzător. Ulterior, în 1986, părintele Pantelimon şi adepţii lui începeau să se înstrăineze puţin de duhul Bisericii, îndreptându-se către un adevărat sectarism, printr-o obsesivă atenţie acordată canoanelor - „literei legii” - mai mult decât duhului ei).

Cât despre chestiuni mai subtile precum ascultarea şi autoritatea în Biserică, există „legi” asemănătoare pe care fiecare trebuie să ştie cum să le aplice în interiorul tradiţiei şi a Duhului Bisericii.

Cu lucrurile acestea nu putem „negocia” aşa cum încerci tu să faci în scrisoarea ta la pagina şase (Lepădăm oare regulile doar pentru faptul că lucrurile nu pot fi împlinite şi, prin urmare, nu putem merge spre mai bine? etc.); nu putem decât să le experiem suferind până la capăt (dacă e nevoie), cu credinţă în Dumnezeu şi cu cercetarea celor sporiţi în credinţă. Este pur şi simplu un fapt de viaţă duhovnicească şi bisericească, pentru dragostea lui Hristos: canoanele trebuie uneori încălcate formal, iar o autoritate duhovnicească trebuie şi ea uneori „ignorată”; avem exemple în vieţile sfinţilor. Dacă vreuna din aceste „legi” este absolutizată, Ortodoxia devine Fariseism. Dar nu are nici un rost să scriem un tratat pe această temă, iar a pomeni de vreun punct dintr-un articol, s-ar pricinui numai neînţelegeri.

(Ne vorbește părintele Serafim Rose - Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2003, pp. 127-129)