Cel ce vrea să se roage îşi ridică mâinile şi  ochii la cer şi aduce în mintea lui toate înţelesurile dumnezeieşti şi bunătăţile cereşti şi oştile îngereşti şi cetele sfinţilor şi, într-un cuvânt, toate cele pe care le-a auzit sau citit în Sfintele Scripturi. La toate acestea cugetă în ceasul rugăciunii şi îşi îndeamnă sufletul spre un dor dumnezeiesc. Şi uneori varsă şi lacrimi.

Însă în acest fel, încet-încet, inima lui se mândreşte şi, fără să-şi dea seama, i se pare că cele care i se întâmplă sunt de la harul trimis de Dumnezeu pentru a-l mângâia. Şi îşi doreşte să se afle mereu într-o asemenea stare. Dar acestea sunt semnele amăgirii. Căci binele nu este bine dacă nu este săvârşit pe căi bune. Omul care urmează felul acesta de rugăciune este în primejdie de a fi amăgit. Şi chiar dacă nu păţeşte nimic rău, totuşi nu va putea niciodată să dobândească virtuţile sau să ajungă la eliberarea de patimi. Aşa au fost amăgiţi şi cei care văd lumină cu ochii lor trupeşti, sau simt miresme sau aud voci ori ceva asemănător. Unii dintre aceştia au fost demonizaţi şi umblă ca nebunii dintr-un loc în altul. Alţii au crezut în diavol, care se preschimbase în înger de lumină, şi l-au primit şi au fost amăgiţi, rămânând toată viaţa lor neîndreptaţi, fără să ţină seama de vreun sfat venit de la oameni. Alţii, iarăşi, s-au încurcat atât de mult în cursele satanei, încât au ajuns în punctul tragic de a-şi lua singuri viaţa, spânzurându-se sau aruncându-se în prăpăstii.

Dar cine poate povesti toate mijloacele de amăgire ale diavolului? Din câte am spus însă, orice om înţelept pricepe ce vătămare poate provoca în sufletul omului acest prim fel de rugăciune. Şi dacă cineva din cei care se roagă în felul acesta se întâmplă să nu cadă în amăgire şi să nu ajungă la finalul înfricoşător pe care l-am amintit, acest lucru se datorează fraţilor săi, care-l sprijină. Însă acesta nu sporeşte duhovniceşte în viață.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înțelepciunii Părinților, Editura Egumenița, Galați, p. 78-79)