Vechii locuitori din comuna Rediu mai păstrează în minte pintenul de zid care tăia zarea când te uitai spre biserica din Tăuteşti. Acum câteva decenii ruina aceea de pe culmea Coastei Mănăstirii, amintind de o veche zidire, era încă în putere, fiindcă spânzurată cu şufa şi trasă cu voinţa oamenilor şi forţa tractoarelor, nu s-a lăsat pusă la pământ. Fireşte, neputinţa oamenilor şi a maşinilor a fost văzută atunci, prin anii 1970, ca un semn, ca o chemare la smerenie. În cele din urmă, după alte câteva decenii, mâncată de ploi şi bătută de vânturile aspre ale iernilor, pintenul de zidărie s-a prăbuşit de la sine cu un vuiet ce a vestit parcă apropierea timpului când peste grămada de cărămizi risipite se vor aduna puteri noi, nu însă cu gândul de a distruge, ca în trecut, ci cu voinţa de a clădi. O fotografie a zidului, înainte de a se fi prăbuşit, a fost făcută de Lucian Catrinescu, în anul 2004, iar într-o valoroasă monografie a comunei Rediu, scrisă de învăţătorul Gheorghe Agafiţei, rămasă până acum manuscris, se găseşte o fotografie a satului Tăuteşti în anul 1970, unde pe culme se vede biserica actuală şi alături ce mai rămăsese din ruinele celei vechi, pintenul care taie zarea.

În urmă cu câţiva ani, la venirea pr. Andrei Chiriac, privind cărămizile risipite în cimitir şi textul unei plăci fixate pe soclul unei statui, răsfoind şi citind înscrisurile şi inscripţiile de pe câteva cărţi şi odoare care se păstrează în patrimoniul bisericii, apoi scormonind prin praful arhivelor după trecutul Tăuteştilor, încet-încet au început să se ivească faptele din trecut şi să înceapă a se cerne adevărul de legendă.

Aşa s-a aflat că urmele de zidărie sunt ale bisericii vechi, de la 1840, prima de zid din satele comunei Rediu. A fost un sfânt lăcaş ridicat cu făptură măreaţă, ca o mănăstire, prin credinţa lui Dimitrie Cantacuzino-Paşcanu şi a soţiei sale, Pulheria, născută în familia Beldiman, miluitor fiind şi unchiul aceleia, arhiereul Filaret Apamias Beldiman. Toţi aceşti ctitori ai bisericii vechi de la Tăuteşti, din care astăzi se mai păstrează doar vreo câteva cărămizi, au fost ctitorii bisericii Talpalari din Iaşi, unde sunt cu toţii înmormântaţi, ei fiind şi fondatorii Spitalului „Paşcanu” din Tătăraşi şi ai capelei „Sf. Treime” de acolo.

Tot înscrisurile din arhive şi biblioteci ne-au arătat că mormântul din cimitir, la căpătâiul căruia stă o statuie cu o inscripţie ce până de curând provoca nedumerire, este a lui Procopie Florescu, ultimul proprietar al moşiei Tăuteşti, un pios filantrop care a dedicat prin testament, în anul 1875, o mare parte din averea sa pentru înfiinţarea unui orfelinat pentru fete sărace din judeţul Iaşi, un aşezământ de caritate şi educaţie care a funcţionat la Tăuteşti între anii 1892 şi 1948.

Din aceleaşi mărturii scrise am aflat detalii despre cum biserica veche şi orfelinatul au fost distruse în urma luptelor care s-au purtat timp de patru luni, între aprilie şi august 1944, în localităţile comunei Rediu, între armatele româno-germane şi cele sovietice, pe un aliniament situat în faţa oraşului Iaşi, care s-a rupt în dimineaţa zilei de 20 august, lăsând în urmă sate complet distruse şi pustiite.

Apoi, din înscrisurile care se păstrează la biserică şi din amintirile oamenilor bătrâni am aflat că după război, în anul 1956, într-o perioadă de aspră prigoană a credinţei, când  puterea atee comunistă a interzis construcţia de biserici noi, preotul de atunci, împreună cu sătenii, au avut curajul de a zidi o nouă biserică, acea actuală, mai mică decât cea veche distrusă în război, folosind însă cât s-a mai putut din materialul celei vechi.

Toate aceste date şi fapte redescoperite din mărturii nescrise, dar mai ales din cele scrise, ne-au adus mai aproape trecutul unui loc plin de istorie, de pilde şi îndemnuri pentru faptele de astăzi. Tocmai pentru a face legătura cu trecutul pe care l-am redescoperit, prin intermediul Asociaţiei Rediu lui Tătar au fost marcate pentru localnici şi trecători, toate aceste repere ale memoriei, printr-un panou informativ conţinând informaţii succinte despre situarea geografică, resurse şi momente importante din istoria aşezării. Mai mult, s-a început şi amenajarea unei construcţii menită să protejeze ultimele rămăşiţe ale zidăriei bisericii vechi, acele ultime cărămizi ale pintenului, în fapt a turnului clopotniţă care s-a încăpăţânat să rămână în picioare timp de decenii parcă pentru a vesti, după distrugerile războiului şi prigoana credinţei, zorii unui nou început ale cărui semne se văd deja.

Aşadar, dacă aveţi drum, puteţi să vă abateţi pe la Tăuteşti, locul unde peste cărămizile credinţei şi istoriei se aşază temelia faptelor prezente. (Marius Chelcu, istoric)