De la începutul facerii sale, omul, după chipul lui Dumnezeu fiind zidit, nu primea în gândirea şi în viaţa lui iraţionalul. Gândurile şi mişcările sale erau drepte, întrucât erau luminate de harul dumnezeiesc. După ce a fost înşelat, şi a tăiat relaţia sa cu Prima Cauză a desăvârşirii, personalitatea sa s-a zdrobit imediat şi „simplul-ui” iniţial i-a urmat „compusul”. În acest chip iraţionalul a fost aşezat în locul raţionalului. Din acel moment toate puterile persoanei omeneşti s-au pervertit sub siluirea iraţionalului şi au creat patimile. Gândurile şi acţiunile nu se mai mişcau pe fundamentul dreptei „întrebuinţări”, ci pe baza obişnuinţei rele şi în acord cu patima vicleană, care stăpâneşte asupra omului.

Orice gândire şi lucrare a iraţionalului este şi se numeşte patimă, deoarece nu se lucrează prin legile raţionalului sau ale „întrebuinţării” drepte, ci prin pornirile împotriva firii, în care se află calitatea dobitocească şi demonizarea. Începutul patimii se află în întrebuinţarea iraţională a înţelesurilor lucrurilor, care aduce cu sine drept lucrare reaua întrebuinţare a lucrurilor. Acesta este iraţionalul „după lucrare”, care reprezintă pervertirea realizată practic, pe care nu numai dreptatea dumnezeiască o condamnă, ci şi cea omenească.

De aceea există tribunale şi închisori. Cei trei uriaşi ai patimilor, aşa cum îi numesc Sfinţii Părinţi, sunt iubirea de plăcere, iubirea de arginţi şi iubirea de slavă. Dacă aceştia stăpânesc peste suflet, nasc alţi trei tirani corespunzători primilor: lenea (nepăsarea), uitarea şi neştiinţa, care zdrobesc puterile sufleteşti şi mintea.

(Gheronda Iosif Vatopedinul ,Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 32-33)