Scurtă este viaţa şi deşertăciune

Plină de lacrimi, foc şi amărăciune

Mai slabă cu mult ca nişte băşici

Scoase din gură de pruncii mici.

Dar celor care vieţuiesc bine, le va fi de folos,

Iar celor care vieţuiesc deşert, scurtă şi cu multe dureri

Şi va pieri ca băşicile cele cu multe flori.

Scurtarea vieţii noastre în multe feluri şi în multe chipuri se datorează multora şi deoarece mult mă mir de aceasta, de aici, de va fi cu putinţă, pe deplin o voi însemna. Că viaţa noastră scurtă şi neaşezată se aseamănă cu o floare care dimineaţa se arată, iar seara cade; sau cu un fum deşert care de vânt se risipeşte şi piere. Dar oare nu este moartea cea mai presus de vreme, care scurtează viaţa, aducând fără de știință sfârşitul?

Cu ce este asemenea viața noastră ? Este asemenea jucăriilor copilăreşti, cu fluieraşe care scot din ele băşici în multe feluri.

Bine le-a văzut pe toate acestea înţeleptul Solomon; apoi, clătinând cu capul, a grăit: „Iată deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecclesiastul 1, 3). Ştiu că va zice oarecine: dacă toate sunt deşarte şi deşertăciune, atunci pentru ce s-au făcut? Dar cum pot să fie deşertăciune lucrurile lui Dumnezeu? Lucrurile lui Dumnezeu nu sunt deşertăciune, căci nu este deşertăciune cerul, nici pământul, nici soarele, nici luna, nici stelele, nici trupul nostru. Căci după socotinţa lui Dumnezeu, toate acestea sunt bune (Facerea 1, 31). Dar ce este deşertăciune? Viaţa noastră e deşertăciune. Să ascultăm ce zice însuşi Solomon: „Mi-am sădit vii şi grădini, mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, făcutu-mi-am fântâni de apă, făcutu-mi-am cirezi şi agonisiri de dobitoace. Adunat-am argint şi aur şi am văzut că toate sunt deşertăciune” (Ecclesiastul 2, 4-15). Să ascultăm şi pe altul zicând: „Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele” (Psalmi 38, 10). Aceasta e deşertăciunea deşertăciunilor: cu cele agonisite cu multă trudă şi din munca săracilor, ziduri strălucite şi de preţ am înălţat; multă adunare de aur şi argint şi vase de mult preţ şi veşminte scumpe; cu osteneala trudiţilor am hrănit fiare sălbatice şi câini, şi de podoaba cailor m-am îngrijit; şi mai multă purtare de grijă am avut de acestea, decât de sine şi de vecin. Mulţime de robi şi tabere de slugi, mândrie, trufie, pretutindeni cu mărire deşartă am umblat, din care asemeni unui izvor ies nenumărate amărăciuni.

(Povățuiri creștine pentru tineri, colecție îngrijită de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 217)