Sfântul Petru Damaschinul, în prima sa carte din Filocalia, ia la rând pe toți oamenii din toate timpurile, în toată diversitatea vârstelor, constituțiilor, chemărilor și a stării materiale și găsește printre ei – trecând peste deosebiri, care merg uneori până la opoziții – atât dintre cei care se mântuiesc, cât și dintre cei care pier. „Cugetând la aceasta – spune el – mi-am frânt sufletul și, în nedumerirea mea, îmi chinuiam mintea cu întrebarea: «De ce se întâmplă așa? Care este începutul mântuirii sau al pieririi noastre?».”

Mult se trudi sfântul cu această întrebare, căutând cu mintea o rezolvare dreaptă și iată ce judecată găsi la Sfinții Părinți: începutul fiecărui bine și al fiecărui rău este în mintea dată omului și, după minte, în voință, începutul mântuirii este ca omul să-și lase dorințele și socotelile sale și să împlinească dorințele și socotelile lui Dumnezeu, înainte de Lege, în Lege și sub har se află mulți mântuiți, pentru că aceștia au iubit înțelepciunea și voia lui Dumnezeu, mai mult decât propria lor înțelegere și voie; și iarăși, în toate aceste vremuri se află mulți care au pierit, pentru că au dat întâietate dorințelor și voii lor, în locul celor ale lui Dumnezeu.

Iar voia lui Dumnezeu nu o putem afla (în cazuri particulare) decât prin judecată, dar nu prin propria noastră judecată, ci întărită prin întrebarea celor încercați, care au darul judecății. Numai astfel putem afla ce fel de fapte voiește Dumnezeu de la noi. Altfel, nicicum nu ne putem mântui. Fără aceasta, nici ceea ce socotim noi că este bun nu ne este de folos, ori pentru că nu este făcut la momentul potrivit, ori pentru că nu ne este, defel, necesar.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, pp. 45-46)