Lacrimile sunt de opt feluri, după Sfinții Părinți. Lacrimi din dragoste de Dumnezeu, când omul se gândește la frumusețea creației dumnezeiești. Acestea formează cel mai înalt plâns, numit plâns de bucurie și dor dumnezeiesc. Lacimile dragostei îngrașă pe om. Lacrimile din frică de Dumnezeu. Acestea au mai mică putere decât cele dintâi, pentru că plânsul din dragoste de Dumnezeu este plânsul fiului către Tatăl, iar plânsul de frică este al slugii care mereu se teme să nu supere pe Stăpânul său. Plânsul din frică mijlocește la Dumnezeu iertarea păcatelor și este înaintemergător al celui dintâi („Filocalia”, vol. IX, 1980, p. 166). Plânsul de frică usucă pe om, asemenea cleștelui care se arde de foc.

Lacrimi de milă și dragoste pentru aproapele, pentru cei bolnavi din spitale, pentru săraci, văduve, copii orfani, pentru cei flămânzi, goi și străini, pentru toți oamenii din suferință. Aceste lacrimi sunt sfinte și mântuitoare asemenea celor dintâi.

Lacrimi din frica morții și a muncilor iadului. Acestea sunt lacrimi bune, mântuitoare ca și cele dintâi și aduc roadă de pocăință.

Lacrimi din fire sau firești, adică ale soților, ale rudelor, ale părinților pentru fii și ale fiilor pentru părinți. Acestea nu sunt nici bune, nici rele. Ele se pot vedea uneori și la animale.

Lacrimi din slavă deșartă. Acestea sunt foarte periculoase, pentru că pe lângă lacrimile cele bune, mântuitoare și smerite, pune diavolul lacrimi de slavă, spre a fi văzuți și lăudați de oameni. Or, plânsul cel duhovnicesc trebuie să fie întotdeauna ascuns și neștiut de nimeni, afară de Dumnezeu și de duhovnic.

Lacrimi din dezmierdare, care izvorăsc din poftă, din beție, din mânie, din aducere aminte a celor rele etc.

Al optulea fel sunt lacrimi pentru pagube, din sărăcie, din durerea rănilor, pentru tot felul de boli.

Primele patru feluri de lacrimi sunt mântuitoare, cele firești nu sunt nici bune, nici rele; iar ultimele trei feluri de lacrimi sunt nefolositoare și aducătoare de osândă.

Deci, plânsul cel duhovnicesc este îndoit. Plânsul dintâi, adică o permanentă întristare a minții și a inimii pentru păcate, o stare de umilință, de taină, pentru că nu poate face cele bune cât trebuie. Acest plâns îl suie pe om acolo unde îl suie însăși fapta bună pe care n-a reușit să o facă. Întristarea inimii face cât toate faptele bune și duce pe om la plânsul al doilea și cel mai înalt al lacrimilor din dragoste și din frică de Dumnezeu.

Spune un cuvios părinte că „cel ce se scârbește pentru păcatele sale, este ca vremea înnourată care, în curând va sorbi apă, adică lacrimi”. Lacrimile ne dau tuturor nădejdea mântuirii, precum spune Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut, zicând: „Mustrarea conștiinței este chinuirea chinurilor, iar pacea conștiinței este veselia veseliilor”.

(Arhimandritul Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 5, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 61-63)