Spuneți că mare bucurie trebuie să-i fie celui căruia îi vine gândul călugăriei. Vrem să vă întrebăm despre căsătorie. Cum îi încurajați pe tinerii căsătoriți? Sunt ei în lume mai puțin apropiați de Dumnezeu?

Nu. Mai întâi de toate și noi trăim tot în lume și am trăit tot în lume. Și noi chiar, care am plecat la mânăstire. Dar cum zic, ne-am creat o dragoste de Dumnezeu așa de mare, că am căzut într-o nebunie pentru Hristos, cum am zice. Și nu ne-a mai interesat nimic, decât să-L slăvim total, cu trupul și cu sufletul. Dar nu discutăm acum despre rostul sau frumusețea călugăriei, ci discutăm despre căsătorie.

Sunteți în lume. Până te decizi care îți este calea mântuirii, problema se pune: cum stai în lume? Te căsătorești, sau nu te căsătorești, adică te duci la mânăstire? Sunt două poziții, căci n-ai cum altfel. Este și a treia, dar e falsă: „Nu mă căsătoresc, dar nici la mânăstire nu mă duc!” Trăiești amestecat și trăiești bălos, adică ești ispitit din toate părțile, nici nu știi ce vrei și nu ai râvnă pentru viața duhovnicească. Dar cei mai mulți se căsătoresc, după cum a lăsat Dumnezeu, și cei mai puțini se duc la mânăstire.

Uite, suntem 5-6.000 de călugări și călugărițe în România, cei mai numeroși dintre toate țările ortodoxe. Pe vremea când trăia Sfântul Calinic de la Cernica, erau 10.000. Dar s-au desființat multe, cu ocazia acestor 40 de ani nenorociți de ateism.

Să vorbim de marea masă a creștinilor, care sunt în lume. Aceștia își pun problema căsătoriei, a alegerii fetei, a alegerii băiatului, cu un principiu: ori bine, ori deloc. Și să intre într-o viață creștină, întru totul creștină, posibilă unei căsnicii, unei case, unei familii.

Nu se face această căsătorie datorită acestui lucru, care, de altfel, îi încurajează foarte mult pe tineri: plăcerea. Asta-i o consecință. Vei avea plăceri, dar ăsta nu-i un scop. Eu nu mănânc pentru că e gustoasă mâncarea, ci mănânc să-mi întrețin viața. Plăcerea o să vină. Dacă vă gândiți la plăcerile astea, după cum mulți se gândesc, se vor întâmpla. Dar nu acesta e scopul. 

Scopul nunții este ajutorul spre mântuirea reciprocă, stimularea celuilalt spre mântuire. Pentru că există o forță ascunsă, care de multe ori nu se vede: nu știi ce te cheamă spre ea, spre casa ta sau spre el. Asta e iubirea, care joacă un rol mântuitor și creator, întotdeauna.

Faptul că există un punct de atracție în căsătorie, că te înveselește, că prinzi puteri, nu te descurajezi, nu ești adormit, vorbește de la sine. Este însăși Taina Nunții. Plus copiii, care joacă un rol determinant. Până la urmă sunt niște îngerași, de îți stă mintea în loc când îi vezi mișcând și când încep să-ți pună întrebări. Te miri: „Cine, Doamne, le dă lor în minte?”

Va să zică, această unitate de iubire, de dragoste, de inimă, care este în familie, asta pune în om puterea de a crea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deci, căsătoria înseamnă o dorință și o educație spre mântuire, având element sigur iubirea. Dar dacă te gândești numai la plăceri, astea se consumă și iubirea încetează, pentru că se veștejește, pentru omul care nu e creștin.

Căsătoria este un prilej de întărire creștină a unuia cu celălalt și, cum spun, cu adevărat, chiar dacă vine și ca figură de stil, să umplem Raiul de copii creștini! Căsătoria face adânc Raiul de creștini.

Călugăria e o altă viață, e o nebunie pentru Hristos, e o ducere cu totul în altă lume, prin renunțare la personalitate, la voia proprie, voia pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Voința liberă, rațiunea și afectele, toate aceste lucruri le avem ca puncte formate, de om întreg, asemenea lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri, la călugărie trebuie să le dobori, să-ți tai voia, să faci ce îți zice celălalt, chiar dacă nu-ți convine, și să iei crucea și să-Mi urmezi Mie! Cruce înseamnă să duci ceea ce nu-ți convine.

Naștem. De ce ne numim părinți? De ce nu ne numim maici? Maternitatea noastră, a călugărilor, e de mii de ori mai mare decât cea din lume. Pentru că omul e trup și suflet. Și sufletul e omul, nu trupul. Și noi naștem fii duhovnicești, fiind căsătoriți cu Hristos, noi fiind miresele Lui. Noi ne numim părinți pentru că ne naștem pe noi înșine. Eu, bunăoară, sunt părintele propriei mele nașteri. Renunț la tot ce a fost în lume, la voința liberă, la rațiune, renunț la tot. Pentru Hristos. Și atunci eu mă nasc din nou. Și de aceea ni se schimbă și numele la călugărie (pe mine m-a chemat Anghel și acum sunt Arsenie). Așa că e mult mai mare maternitatea unui călugăr decât a unuia din lume. Câți fii duhovnicești nu facem noi, de îi punem în situația de a se mântui? Câte avorturi nu oprim noi să se facă?

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 118-121)