Când iubim trebuie să facem o diferență între „a îngădui” și „a permite”. Dragostea mea pentru celălalt nu trebuie să mă lase să accept pierderea sufletească a lui. Cu multă răbdare și respect pentru libertatea cu care este înzestrat de Dumnezeu, trebuie să-i sugerez cu autoritate iubitoare, nu tiranică, calea ce bună. Dragostea nu bate cu pumnul în masă, ci, prin însăși autoritatea ei, „impune” și salvează. Responsabilitatea în dragoste trebuie dublată de exigență. Iubirea cu o dragoste relaxantă, care permite omului iubit să devină tot mai mărunt, mai crud, mai egoist – aceasta nu este iubire. Este trădare.

Dragostea trebuie să fie exigentă. Nu în sens brutal, nu la modul în care procedăm adesea, cerând să ni se facă ceea ce noi nu am fi de acord să facem, împovărându-i astfel pe alții cu greutăți pe care noi nu voim să le ducem. 

Exigența o exprimăm, mai întâi de toate, prin însuflețirea continuă a celui drag, prin încredințarea lui că este nesfârșit de prețios și de important, că dispune de toate cele necesare pentru a crește către o mai înaltă omenitate. 

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credință și îndoială, traducere de Mihai Costiș, Editura Cathisma, București, 2007, pp. 69-70)