Nu trebuie să nu primim Duminica Sfânta Împărtășanie, fiindcă ne știm păcătoși, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului și pentru curățirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minții și cu atâta credință, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har, să căutăm și mai mult leacuri pentru rănile noastre.

N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici Împărtășania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stând în mănăstiri, în așa fel măsoară vrednicia, sfințenia și meritul tainelor cerești, încât socotesc că Împărtășania nu trebuie luată decât de cei sfinți și nepătați și nu mai degrabă, pentru ca această participare să ne facă sfinți și curați, aceștia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decât cea de care se pare că se feresc, fiindcă cel puțin atunci când o primesc, ei se socotesc vrednici de a o primi.

Cu mult este mai drept ca, devreme ce în această umilință a inimii, în care credem și mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, să o primim ca un leac al tristeților noastre în fiecare duminică, decât ca stăpâniți de deșarta trufie și stăruință a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine.

(Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, partea a III-a, vol. 57, cap. XXI, 1-3, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, p. 722)