M-am născut la oraș, am trăit cea mai mare parte din viață tot acolo, am locuit, pentru mai bine de 35 de ani, la etajul patru (din tot atâtea posibile) al unui bloc timpuriu-comunist, lipsit de prea mult confort. Dar cu un farmec aparte, pe care numai amintirile copilăriei și bucuria sentimentului inexprimabil de a fi îl pot imprima existenței. Am învățat să descopăr binele și frumosul acolo unde doar cu greu se putea afirma că ar fi prezente. Am fost educat să mă bucur de ceea ce am și să nu îmi doresc lucruri irealizabile, doar pentru satisfacerea unor plăceri iluzorii, de moment. Și așa sunt mulți, foarte mulți dintre noi. Deoarece viața nu ne oferă palate și nici plăceri fără a cere un preț – adesea incredibil de mare, desfășurat pe durata unei întregi existențe.

Am trăit printre oameni cu diverse ambiții și amplasări sociale. Am văzut și mult mai bine, și mult mai rău. Am descoperit că fericirea nu are extras de cont ori carte funciară cu număr cadastral. Am înțeles că într-o garsonieră ori într-o vilă pot înflori sau, dimpotrivă, se pot ofili, la fel de repede, împlinirile unei vieți trăite cât mai frumos și mai intens, fără compromisurile care ne transformă, prea adesea, în spectatori ai propriei decăderi.

Și nu sunt eu un exemplu pozitiv. Nici nu încerc să demonstrez așa ceva. Am cunoscut, însă, de-a lungul timpului, oameni pe care i-am admirat pentru entuziasmul și mulțumirea pe care le manifestau în fiecare secundă, cu toate că trăiau, cu familiile – numeroase –, în locuințe mici, înghesuite, teribil de călduroase vara, dar mult prea friguroase iarna. Și, straniu, acolo ne strângeam, cel mai adesea, noi, prietenii, stând umăr la umăr (la propriu), într-o cameră micuță, plină de bucuria vieții. Iar părinții amicului nostru ne serveau, invariabil, cu deserturile și răcoritoarele cele mai bune, cele mai demne de a fi savurate și ținute minte peste zeci de ani.

Stranie ne este existența! Ne dorim atât de multe lucruri, dar fericirea se poate ascunde în atât de puțin! Odată cu trecerea timpului, am remarcat și experimentat acest lucru atât de des, încât astăzi pot spune, sincer, că bucuria vieții este o stare, dar și un loc. Locul unde ne simțim bine, unde cei dragi sunt alături de noi și unde, chiar și prin ferestre micuțe, întunecate, străbate raza binecuvântării divine, luminându-ne existența, nu belșugul ostentativ din locuințe.

Până la urmă, aceasta este viața. Casa este unde suntem noi, toți, membrii apropiați ai familiei. Iar bogăția constă în momentele pe care izbutim să le petrecem împreună, fără frământările și distragerile acestor vremuri care par să se hrănească, în mod cumplit, cu secundele noastre de posibilă fericire. „Nu lăsa nici o zi bună să treacă fără folos și partea ta din bucuria cuviincioasă să nu te treacă. Oare nu altora vei lăsa averea ta și bunurile tale nu vor fi împărțite la sorți? Dă și ia și sfințește-ți sufletul” (Ecclesiasticul 14, 14-16).

Uneori, mă gândesc că timpul a trecut prea iute. Că ori ne-am schimbat noi – prea mult, prea repede –, ori vremurile sunt total altfel. Nenumărate griji și orgolii exacerbate, suferințe și temeri fără număr, fără sens, ne întunecă fiecare clipă. Arareori izbutim să fim cu adevărat fericiți, deși căutăm, disperați, fericirea, fără oprire, fără discernământ. Sau, mai degrabă, tocmai deoarece căutăm bucuria neîncetat, uităm cum să ne bucurăm de ceea ce avem.

Trăim vremuri urâte. Restricțiile și temerile aduse de pandemie, alăturate atâtor afecte ale devenirii scurtcircuitate pe considerente social-materiale ori de altă natură, meteorică, ne-au adus într-un spațiu neplăcut, o mlaștină pestilențială a existenței, dar propice unui exercițiu deosebit: acum putem să privim în jur, să înțelegem cine suntem și unde ne aflăm. Și, poate, să așezăm în suflete înțelepciunea Sfintei Scripturi din alte vremuri – deși identice, probabil, nu doar din punct de vedere cognitiv-emoțional, cu acestea: „Adu-ți aminte de foamete în timpul belșugului și de sărăcie și lipsă în zilele de bogăție. De dimineață până seara se schimbă vremea și toate sunt grabnice înaintea Domnului” (Ecclesiasticul 18, 25-26). Căci ni se oferă un răgaz (neplăcut, e drept, dar și nesperat) pentru a înțelege cât de fericiți eram atunci când nu știam să contabilizăm fericirea!