Să-L cunoști pe Hristos înseamnă să te naști bucuriei

Creştinul nu scapă condiţiei comune, el trăieşte, ca toţi ceilalţi, în păcat şi moarte, însă Hristos, învăluindu-l cu Prezenţa Lui eliberatoare, a luat răului puterea lui de destin. De aceea, unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Romani 5,20), adică bucuria.

„Intră întru bucuria Domnului tău”, spune Hristos (Matei 25,21). Aici găsim noutatea fantastică a creştinismului pe care niciun înţelept al umanităţii nu o putea bănui şi de care fiecare dintre bucuriile noastre este purtătoare şi astăzi.

„De aceea Iisus le cere ucenicilor Săi să fie bucuroşi de o mare bucurie ale cărei raţiuni sunt dincolo de om, în singurul fapt bulversant că Dumnezeu există. Tocmai în această bucurie limpede a iubirii dezinteresate, oferite în totalitate şi fără rezervă stă mântuirea lumii” (Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu). Dumnezeu există în cele mai dinlăuntru ale mele, pentru că în Iisus Hristos a pus stăpânire asupra trupului şi sângelui meu şi, coborând în întunericul meu şi în moartea mea, m-a luminat prin bucuria Învierii Lui. Aici este mântuirea mea, eliberarea mea definitivă. Însă acum este vorba despre o trăire plenară a fiecărei clipe. În această singură realitate se află predica primilor apostoli, este miezul mesajului lor; ei nu aveau nimic altceva să anunţe până la marginea pământului (Fapte 1,8), ci în jurul acestui miez basculează toată istoria omenirii şi viaţa fiecăruia dintre noi.

Bucuria: un foc care arde

Sfântul Pavel este cel mai fabulos martor al acestei aventuri uriaşe. Când, pe drumul Damascului, cade de pe calul său la vederea orbitoarei frumuseţi a lui Hristos Cel Înviat, toată fiinţa îi este cuprinsă întru totul. Pavel înţelege deîndată – din experienţă – că de acum înainte nu mai există altă bucurie pentru el şi că viaţa lui nu ar putea avea un alt sens  acum decât acela de a anunţa această bună vestire tuturor. Până la sfârşitul zilelor lui, anume, martiriul de la Roma, a străbătut tot bazinul mediteranean pentru a proclama peste tot această Evanghelie a bucuriei lui, care nu este alta decât Hristos în Persoană. Toate comunităţile pe care le-a întemeiat, adică Biserica, sunt zidite pe această Bucurie. Nimic nu l-a putut opri în pătimirea lui unică, nici temniţa în care a fost închis de multe ori, nici supliciile de toate felurile pe care le-a îndurat, nici pericolele fără număr pe drumurile şi mările din vremea lui, nici suferinţele, nici moartea care-l pândeau adesea. Chiar atunci când a crezut că a ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, bucuria lui nu a făcut decât să se întărească şi să-i lumineze existenţa, oricare ar fi fost câteodată grozavele necazuri. Pentru el Hristos a înviat şi nimic nu ar mai putea avea ultimul cuvânt; tot răul a fost învins definitiv:

Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?

Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit.

Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,

Nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.

(Romani 8, 35-39)

Aşadar, tocmai prin această energie puternică ce-l face să trăiască, Sfântul Pavel creează Bisericile. Ele sunt locul în care tot omul poate, la rândul lui, să experieze bucuria unei eliberări radicale, darul gratuit pe care Dumnezeu vrea să-l facă fiecăruia, ca şi lui Pavel, într-un chip absolut nou. Pentru cel care acceptă să cadă de pe calul său şi să se lepede de toţi zeii lui falşi lipsiţi de bucurie există un înainte şi un după: toată viaţa lui se organizează în jurul acestei unice experieri. Nu mai există pentru el posibilitate de bucurie în afara acestei taine a Evangheliei: „Aşa că nimeni să nu se laude cu oameni. Căci toate sunt ale voastre... Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,21). În timp ce omul, atâta vreme cât nu este convertit în profunzime, este dedat la o multitudine de lucruri, dependent şi înlănţuit – adevăratul ucenic este liber de toate, el aparţine numai lui Hristos. Nu există bucurie superioară aceleia; fiecare este chemat la această slavă (2 Timotei 2, 14), ea face din el, cât şi din comunităţi să fie neîntinat  în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluceşte ca un luminător în lume (Filipeni 2,15).

Această bucurie este un foc care arde în inima Sfântului Pavel atunci când unul singur cade (2 Corinteni 11,29) şi se răspândeşte fără de încetare precum focul însuşi, căci dragostea lui Hristos îl stăpâneşte (2 Corinteni 5,14). Pavel „retrăieşte” atunci când acest foc al bucuriei îl cuprinde: „Şi ce mulţumire pentru voi putem să dăm în schimb lui Dumnezeu, pentru toată bucuria cu care ne bucurăm pentru voi înaintea Dumnezeului nostru? (1 Timotei 3,9). Sfântul Pavel este beat de bucuria lui Hristos Care sălăşluieşte în el, însă când reuşeşte să o comunice altora, atunci aceasta este la culme: „Faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare... Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Iisus Hristos (Filipeni 2,2-5). Acest fapt merge atât de departe încât, în cele din urmă, bucuria celorlalţi primează asupra bucuriei lui şi devine pentru el criteriu a toată bucuria: cea mai rea dintre nenorociri care i s-ar putea întâmpla lui Pavel ar fi să fie anatema de la Hristos şi preferă aceasta numai ca fraţii săi să Îl descopere pe Hristos (Romani 9,3).

Să-L cunoști pe Hristos înseamnă să te naști bucuriei

Suntem aici, pe culmea spre care fiinţa omenească poate tinde. Totul constă în aceste cinci cuvinte ale sfântului apostol Pavel: Să-L cunoşti pe Hristos! Aici este binele suprem şi nimic nu subzistă în preajmă-i. Trebuie să citim şi să recitim aceste fraze din Epistola către Filipeni care conţin chintesenţa a toată bucuria imaginabilă, trebuie să le păstrăm la noi pe o bucată de hârtie în buzunar sau agăţată de perete sau, mai bine: în litere de foc în inima noastră, să le alipim respiraţiei până ce ele pătrund în trista memorie a celulelor noastre şi până ce într-o zi se va produce o deschidere, apărând primele roade:

Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă.

Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc,

Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei,

Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui,

Ca doar să pot ajunge la învierea cea din morţi.

Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus.

(Filipeni 3, 7-12)

Această cunoaştere a lui Hristos este temeiul vieţii şi al morţii oricărui creştin. Aici se află, de altfel, sensul botezului său: cunoaşterea este o nouă naştere în Hristos, inaugurată de această Sfântă Taină şi aprofundată neîncetat, de-a lungul întregii vieţi. De acum înainte, viaţa este Hristos (Filipeni 1,21). Mai mult, nu este nicio limită a acestei cunoaşteri care se deschide spre acel dincolo al existenţei noastre: şi aşa pururea vom fi cu Domnul (1 Tesalonicieni 4,17). Ori această bucurie definitivă şi plenară, a cărei splendoare nimeni nu o poate măsura, nu este decât un viitor îndepărtat, prin urmare vag şi deocamdată fără consistenţă – însă ne luminează deja acum existenţa şi o modifică în întregime. De la Venirea lui Hristos în istorie, fiecare clipă se deschide spre o transcendenţă sălăşluită, viaţa veşnică a început deja, Împărăţia lui Dumnezeu este în noi (Luca 17,21). Din acest moment, totul trebuie să fie impregnat de această formidabilă Realitate, iar comportamentul unui creştin nu ar trebui să se poată explica decât prin aceasta! Dacă nu, el este ca ceilalţi care nu au nădejde (1 Tesalonicieni 4,13). Bucuria noastră este făcută dintr-o participare totală, duhovnicească şi trupească, spre slava lui Hristos Cel Înviat. Domnul va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale (Filipeni 3,21). Prin urmare, nu există niciun gest care să nu poată să dea seama de aceasta. Un gest conştient străluceşte de această Prezenţă căci, cu adevărat, în Hristos trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17,28).

Însă, pentru a intra în această bucurie desăvârşită trebuie, evident, să uceniceşti. Această cale este Hristos Însuşi, El trece prin pătimire şi moarte. Ceea ce-l motivează pe ucenic este Hristos, nu bucuria – altfel, toată viaţa lui nu este decât o impostură! Să alegi bucuria înseamnă să te alegi pe tine însuţi şi să hrăneşti o subtilă auto-mulțumire... Să-L alegi pe Hristos înseamnă să intri cu El într-o relaţie necondiţionată în care îți riști toată viaţa, oferind-o binevoirii Lui. Cum această alegere este întotdeauna ambiguă din pricina condiţiei umane, ucenicul va trece prin focul încercării, precum metalul este curăţit pentru a deveni aur. Să-L urmezi pe Hristos şi să te identifici cu El înseamnă, aşadar, să ai părtăşie cu Hristos Cel Răstignit, înseamnă să accepţi să fii ca El prigonit, defăimat, condamnat la moarte şi să-i iubeşti, în pofida a toate, pe toţi cei ce te urăsc. Viaţa ne batjocoreşte în toate zilele şi în mii de moduri, însă acceptăm aceasta ca şi cum este pentru Hristos. Mai mult – fiind deplin părtaşi ei, suntem părtaşi lui Hristos care se află în ea. A fi părtaş suferinţelor lui Hristos prin ale noastre înseamnă să-L cunoaştem în chip suprem, nemaiauzită bucurie, dincolo de toate şi totuşi în chiar mijlocul condiţiei noastre celei mai tragice:

Noi suntem nebuni pentru Hristos…

Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim,

Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm.

Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi.

Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru.

Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne.

(1 Corinteni 4,10-13; 2 Corinteni 4,10; 6,10)

La obârșia oricărei bucurii

Pentru Sfântul Pavel totul se găseşte în exprimarea: pentru Hristos. Pentru El nu mai este încercare sau suferinţă care să nu fie transfigurate. Când Îl afli în miezul suferinţei, atunci suferinţa însăşi este plăcută, până la moarte. Unde îţi este, moarte, boldul tău? (1 Corinteni 15,55). Prin urmare, nu mai este obstacol pentru bucurie: pentru Hristos şi prin El, bucuria este posibilă totdeauna pentru toate (Efeseni 5,20). Aceasta explică de ce Sfântul Pavel vorbeşte întotdeauna despre suferinţă într-un chip pozitiv, ca despre un loc de înaltă experiere: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6,14), „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1,29).

Suferinţa nu este niciodată căutată pentru ea însăşi ci, atunci când ea este prezentă, departe de a elimina bucuria, o întăreşte mai mult pe aceasta – căci nicăieri Hristos nu se dă întru atât ca în părtăşia cu crucea Sa. Aici ne aduce în intimitatea Lui pentru care nu sunt cuvinte... Suferinţa vorbeşte în tăcere şi ne mărturiseşte tainica noastră apartenenţă la Hristos: căci eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus (Galateni 6,17).

Omul care are această Cale devine o făptură nouă într-o lume transfigurată (2 Corinteni 5,17). El este altoit pe Hristos Cel mort şi Înviat (Romani 6,5) şi nu îşi mai aparţine. Sursa lui de bucurie este acest Paşti al Stăpânului său de unde ia contact în fiecare clipă cu o cu totul altă viaţă:  şi nu eu mai trăiesc, spune Sfântul Pavel, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2,20). Tocmai această bucurie a profunzimilor fiinţei lui Pavel şi-o smulge pentru a o împărtăşi cu toţi oamenii, aici fiind punctul incandescent al Evangheliei lui: Deci, vă rog să-mi fiţi mie următori (1 Corinteni 4, 16).

Astfel configurat cu Hristos printr-o comuniune atât de intimă, ucenicul intră în părtăşie cu bucuria lui Hristos Însuşi: propria lui intimitate cu Tatăl! Hristos vrea să ne introducă în această negrăită relaţie în care devenim dimpreună cu El înfiaţi (Efeseni 1,5). A fi fiu, aceasta înseamnă pentru noi să fii născut din Bucuria care este Tatăl în Persoană şi care-L naşte veşnic pe Hristos. Aici este Sursa noastră de viaţă, şi această Sursă se află în spatele oricărei vieţi, clipă de clipă în cotidianul nostru. De aceea, atitudinea fundamentală a unui fiu care vrea să ia contact cu Tatăl este cea a unei constante ascultări: el îşi aşază urechea întregii lui fiinţe asupra clipei prezente şi primeşte viaţa aşa cum vine ea, pentru a fi părtaş întru totul dumnezeieştii voi, aşa cum Hristos ne-a învăţat prin propria viaţă. Calitatea şi profunzimea bucuriei noastre este în proporţie directă cu această ascultare – care este jertfa absolută a vieţii noastre pentru Dumnezeu.

Aceasta ne este totuşi cu neputinţă fără a fi ajutaţi de puterea Duhului Sfânt. Duhul ni-L face prezent pe Hristos şi ne deschide Tatălui. Aşadar, prin El, Duhul, bucuria se comunică oamenilor. Astfel, o viaţă „duhovnicească”, adică după Duhul Sfânt, se caracterizează prin bucurie. Ea este marele semn al Prezenţei Lui (Galateni 5,22). Semn pentru sine şi pentru ceilalţi, mărturie a unei vieţi autentice, care însufleţeşte pe cei pe care îi apropie. Cu adevărat, omul nu caută decât bucuria şi, prin ea, Dumnezeu reîmpacă lumea. De aceea, atunci când o adunare se reuneşte pentru a celebra această bucurie într-o sărbătoare comună, ea este semn pentru toată umanitatea, plămadă pentru o nouă creaţie la care sunt chemaţi toţi oamenii (Efeseni 1, 1-15). Iată vocaţia însăşi a Bisericii. Numai Biserica este capabilă de o astfel de celebrare, ea este unică în sânul umanităţii, căci numai Biserica are „capacitatea” bucuriei fără de limite, deoarece Duhul nu încetează să aşeze în ea taina Prezenţei Lui. Şi de aceea numai Biserica este astfel capabilă să primească suspinul a toată făptura (Romani 8,22), care nu-şi poate afla refugiul decât în bucurie. Biserica este acest laborator a unuia de a deveni altul, ea este mama noastră care transformă deprimarea sterilă a fiecăruia: „Veseleşte-te, tu, cea stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă” (Galateni 4,26). Naştere fără de sfârşit, căci Biserica este pe pământ vestirea Ierusalimului Ceresc în care exultarea va fi desăvârşită; aceasta păşeşte deocamdată din plinătate în plinătate şi se va îndrepta cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi.

Singura mare nenorocire a omului

În această coerenţă, nu ne vom mira că mesajul central al Sfântului Pavel dinaintea imensului tragism al condiţiei umane va fi de o claritate absolută: nu există decât o singură mare nenorocire, aceea de a nu-L cunoaşte pe Iisus Hristos!

Pavel ne învaţă să privim toate realităţile omeneşti din acest unic punct de vedere şi să descoperim atunci cum aceasta ne transformă toate planurile şi programele omeneşti, cum se deplasează atunci radical nivelul deciziilor noastre şi al tuturor chestionărilor noastre. Doar în această unică perspectivă, întru înrădăcinarea în Hristos Cel Înviat, omul poate întrevedea oarecum sensul nenorocirii prodigioase a unei umanităţi fără Dumnezeu. Însă cu El şi în El tot omul este chemat la fericire (Romani 4,9) şi de acum înainte – fie dinaintea morţii, fie sub loviturile violenţei care se abate asupra lui sau oricare ar fi evenimentele exterioare, viaţa creştinului este întotdeauna o viaţă regală, o viaţă slăvită şi nu de groază. Pentru Pavel totul este în relaţie cu Dumnezeu. Dacă ea este inexistentă, atunci omul este în „păcat”, izvor a toată nenorocirea şi a morţii însăşi (Romani 5,12).

În Hristos, dimpotrivă, omul nu se mai defineşte, după opinia lui Heidegger, ca o fiinţă pentru moarte, ci o fiinţă pentru viaţa definitivă şi slava pururea nestricăcioasă. Creştinul nu scapă condiţiei comune, el trăieşte, ca toţi ceilalţi, în păcat şi moarte, însă Hristos, învăluindu-l cu Prezenţa Lui eliberatoare, a luat răului puterea lui de destin. De aceea, unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Romani 5,20), adică bucuria.

Bucuria şi suferinţa împreună sălăşluiesc în acelaşi om, precum lumina şi întunericul (Ioan 1,4-5), însă depinde de om să lase să biruiască bucuria care-i este dobândită de către Hristos – ca suferinţa însăşi să se transforme în bucurie! Aici ucenicul primeşte lecţia supremă a Învăţătorului său, a cărui întreagă viaţă a fost dezvoltarea acesteia, după cum am mai spus: în cele din urmă, nu există altă bucurie posibilă decât să te laşi răstignit în patima şi moartea lui Hristos. Este acceptarea plină de inacceptabilul cotidian, a detaliului nesemnificativ, plictisul comun cum spune, în mod admirabil, Véronique Nahoum, până în situaţiile cele mai infernale. Să îmbrăţişăm ce ni se întâmplă, să-L luăm în iubirea noastră, să ne ajustăm desăvârşit clipei, precum Hristos pe cruce, înseamnă să facem ca lumina să coboare în cel mai rău întuneric, iar bucuria în suferinţa însăşi. Această adaptare bucuroasă la ceea ce este, de la un moment la altul, se dovedeşte adesea ca fiind absurdă în ochii noştri, nebunie şi sminteală, însă înţelegerea noastră însăşi, cugetătorul veacului acesta, trebuie să fie răstignită pentru a descoperi că există o cu totul altă înţelepciune decât cea a „inteligenţilor”!

Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari;

Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt.

(1 Corinteni 1,27-28)

Doar această acceptare plină de ceea ce ne vine şi vrem să primim de la Dumnezeu ne eliberează de toată bucuria iluzorie şi verifică autenticitatea sentimentelor noastre. Dacă Hristos este Viaţa (Ioan 14,6), nu avem părtăşie cu El decât fiind una cu viaţa. Atât şi nimic mai mult, aşa cum se prezintă ea. Adâncimea oceanului se află atât în valuri şi furtuni, cât şi în apele liniştite. Bucuria ucenicului nu este un subterfugiu pentru condiţia tragică a existenţei umane, ci comuniune cu totalitatea, cu toată densitatea istoriei ca loc în care se trăieşte Paştele lui Hristos, transformare neîncetată a morţii în viaţă. Suntem departe de o pioasă emoţie care nu ar face decât să-i trădeze pe om şi pe Dumnezeu.

Prin Întruparea lui Hristos, Dumnezeu Îşi ia asupră-Şi condiţia umană până în ultimele ei unghere, pentru a aşeza în ele bucuria Învierii Lui cu preţul propriei morţi. Părtăşia omului la această bucurie se va înscrie, aşadar, în aceeaşi logică, cea hristologică, care este o biruinţă asupra tuturor forţelor potrivnice. Bucuria este o cucerire şi, aşadar, o luptă; fără această luptă, viaţa nu ar avea nicio savoare. Însă, în niciun moment omul nu poate pune mâna pe ea. Bucuria va scăpa întotdeauna din strânsoarea ei, căci ea va rămâne o taină de veşnicie inepuizabilă, transcendând toată experienţa omenească. Foarte adesea nu există bucurie decât în pura credinţă în prezenţa Celui Înviat. Aici este exerciţiul (asceza) la cel mai înalt nivel, care constă în a trăi bucuria în tot timpul şi tot locul: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12,10).

Dincolo de orice exaltare sensibilă, noi suntem în dureroasa bucurie, cum o numesc Părinţii pustiei. Prin ea învăţăm dezbrăcarea de omul vechi (Coloseni 3,9) care riscă întotdeauna să se fixeze pe bucurie ca pe un bine. Bucuria necondiţionată, exercitată chiar în toiul tristeţii, se numeşte iubire. Iar iubirea îşi ajunge sieşi: ea este. Astfel, devenit liber de bucuria însăşi, omul se naşte pentru Dumnezeu.

(Acest articol a fost publicat în revista Le Chemin, numărul 30, 1996)

De la același autor

Ultimele din categorie