„Aşadar, cel care doreşte mult să fie liber de legăturile lumii evită căsătoria ca pe cătuşe; iar după ce evită aceasta, îşi închină viaţa lui Dumnezeu şi acceptă fără rezervă viaţa castităţii, aşa încât să nu poată să se mai întoarcă la căsătorie, ci să lupte cu orice chip pentru castitate, luptând contra naturii şi, mai ales, contra pasiunilor mai violente ale ei. Căci, după ce devine un astfel de iubitor al lui Dumnezeu, fiindcă doreşte să se împărtăşească de liniştea (apatia) Aceluia, oricât de puţin şi fiindcă doreşte să guste sfinţenia duhovicească, calmul, liniştea, buna dispoziţie şi desfătarea şi bucuria care rezultă din acestea, veghează cu grijă să-şi ţină gândul departe de orice patimă materială şi trupească, care tulbură sufletul, şi cercetează cele dumnezeieşti cu privirea curată şi neumbrită a sufletului, umplându-se, fără să se sature, din lumina care vine de acolo. Şi, după ce a exersat sufletul într-o asemenea obişnuinţă şi stare, devine familiar lui Dumnezeu, atât cât îngăduie asemănarea şi se face iubit şi foarte dorit de Acesta, fiindcă a îndurat lupta mare şi greu de câştigat şi a avut bucuria să intre în legătură cu Dumnezeu cu mintea curăţită de amestecul celor materiale şi desprinsă de frecventarea patimilor lumeşti. Este potrivit, deci, şi just ca acela care s-a înălţat la o asemenea obişnuinţă, prin exercitarea de care am amintit mai înainte, să nu mai coboare iarăşi prin excitările cărnii la practicarea pasiunilor ei; să nu accepte nici aburii care se ridică de acolo, ca să nu se întunece astfel ochiul sufletului ca de o pâclă foarte adâncă şi să nu decadă din contemplarea dumnezeiască, aşa cum se irită privirea cugetului de fumul patimilor.”

(Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 3)