Cuvintele încep să își piardă forța și valoarea. Vorbele, fie ele și (re)inventate, curg pe un făgaș bizar-șerpuitor, schimbându-și sensul, dând impresia că nu mai este nimic de spus. De altfel, uneori, privind la ceea ce se află în jur, am impresia că, de ceva timp deja, s-a scris și s-a spus cam tot ce era de redactat și de rostit. Au rămas crâmpeie de cuvinte fâlfâind, zdrențuite, pe un câmp de luptă abandonat uitării. Și clișee, milioane de clișee care parazitează orice tentativă de comunicare. Iar ceea ce a mai rămas de făcut (prea puțin, prea târziu, probabil) este să ne concentrăm asupra formei și a mesajului, conștienți că de acest demers poate depinde existența noastră ca ființe sociale, într-o lume în care este încurajată „socializarea” – chiar și cu pericolul însingurării colective.

În pragul marilor schimbări și, mai cu seamă, al importantelor dezastre, iau naștere șabloane lingvistice ample, ucigând din fașă construcțiile logice și, implicit, încercările de a înțelege încotro ne îndreptăm. De altfel, nu întâmplător, aceleași momente au fost mai întotdeauna marcate fie de confruntări cu pretexte religioase, fie de promovarea unor forme de ateism agresiv, însoțite de proiectarea în „conștiința colectivă” a siluetelor de mucava care imită mulțimile, dând impresia unei majorități. Altfel spus, sunt impuse idei și formule lingvistice abia coerente, croite pe genunchi pentru a se potrivi momentului, afirmându-se că acestea sunt deja adoptate de mulțimi vaste. Până la urmă, tehnicile de manipulare nu sunt noi, iar rezultatele lor par a fi mereu la fel – demonstrându-ne că rătăcirile consemnate în istorie nu au adus niciun progres în ceea ce privește acuratețea busolelor personale.

Nu ar fi deloc greu să pornim, totuși, pe drumul firesc al devenirii, dacă nu ar apărea atâtea distrageri și constrângeri aparent fatidice, menite să ne îngenuncheze. Și nu știu de ce ne mulțumim cu statutul de fărâme ale timpului care nu a trecut suficient de convingător și care a lăsat în urmă această dâră accidentală. Dâră pe care alții o vor numi, în lipsa altor cuvinte potrivite, viața noastră. Nu știu de ce nu avem curajul de a ne croi propriul drum, bazat pe propria gândire, nu pe îndemnurile – seducătoare, e drept – ale diverselor personaje care invadează podiumul destinat liderilor de opinie. Pășim, vorbim și respirăm exact așa cum ni se dictează, atenți pentru ca nu cumva să părăsim turma încolonată sub un drapel ros de vreme și decolorat, pe care este scris, cu niște caractere caraghios de mari, libertate. Desigur, lanțurile nevăzute din jurul gleznei câtorva dintre noi ar putea să contrazică acest slogan, doar că ni se induce o certitudine stranie: că lanțurile ar fi podoabe, iar încătușarea ar fi un act voluntar și modern, vrednic de admirație, nu de compătimire.

Suntem supuși altora și împietriți în moment. Mult prea adesea ne așternem existența pe malul necunoașterii, contemplând cu aer critic evoluția altora, în timp ce devenirea noastră cade, cumva, în sarcina... celorlalți. Existăm pasivi, departe de drum, eșuați pe coclaurile subzistenței întru necuvânt, limitând comunicarea la onomatopee abia inteligibile și la sloganuri la modă, foarte apreciate în agora dedicată amuțirii funcționale în care am poposit prea mult.

Privind la acest peisaj dezolant, subliniat de neputință și de șabloane lingvistice, mă întreb ce mare schimbare ni se pregătește, căci pereții monumentelor nimicului par a fi spoiți în grabă tot mai mare, fără atenție la detalii și fără nicio grijă în ceea ce privește spiritul critic al maselor înghesuite în spațiul tot mai îngust al ideilor de împrumut. Văd oameni care își mișcă buzele de parcă ar vorbi, văd oameni care dau din cap de parcă ar înțelege, văd cum istoria pornește într-o direcție poncișă, iar noi tot nu vrem să oprim șerpuirea aiuritoare a înțelesurilor rătăcite prin clișee și să recuperăm moștenirea noastră încă de după Turnul Babel: cuvintele. Vorbe cu sens, cu miez și cu forța de a elibera de persoanele depersonalizate și de societățile bolnave de însingurare. Vorbele înșiruite dulce, ca în rugăciune. Cuvinte tămăduitoare...