Existenţa obiectivă a omului nu este întâmplătoare. Căci, cum ar fi putut omul să nu existe – el, cel în care Dumnezeiasca Treime Îşi descoperă toată iubirea? El, cel care dintru veşnicie a fost dorit de către Dumnezeu? Şi, totuşi, fiinţa lui nu depinde de nicio necesitate, cu atât mai mult, de nicio fatalitate, întrucât existenţa omului este creată în libertatea absolută a dumnezeieştii iubiri, ea nu este produsul niciunei cauze. Nici chiar dumnezeiasca lucrare nu este determinată de vreo cauză. În acest sens, creaţia nu se explică. Ea este obiectul proslăvirii întru uimire a Îngerilor şi a oamenilor, însă fără a răspunde la întrebarea „de ce?”.

Ea nu depinde de nicio lege: „Relaţia dintre noi şi Dumnezeul Treimic este o relaţie de iubire, nedeterminată de vreo lege”, scrie părintele Dumitru Stăniloae. Ea nu îşi are „raţiunea de a fi” decât în Logosul Tatălui, „logică” dumnezeiască, inexplicabilă şi de nepătruns cu mintea, care este cea a iubirii şi a libertăţii; „logică” a Sfintei Treimi Care este Viaţă şi Iubire în toată plinătatea. Christos Yannaras subliniază despre crearea omului că este „un act excepţional al lui Dumnezeu”.

Aşa trebuie, pentru ca dumnezeiasca voie să fie manifestată în plinătate, pentru ca libertatea omenească să-şi accepte propria fiinţă şi propria existenţă. În mod paradoxal, libertatea nu este condiţionată decât de libertate! Toată „viaţa în Hristos” – expresia este a Sfântului Nicolae Cabasila – nu este, probabil, altceva, decât acceptarea întru deplina libertate a dumnezeiescului dar al existenţei omeneşti: harul de a primi de la Dumnezeu propria-i omenitate, de a vrea ceea ce Însuşi Dumnezeu vrea, făcându-Se Om, aceasta fiind prima manifestare a harismei ascultării. Atunci Omul nu este numai „teofanic” – manifestare a lui Dumnezeu –, ci şi „antropofanic”  – om revelat. Să te accepţi ca om în deplină libertate şi în deplină iubire înseamnă viaţă de fiu.

Este de neînţeles pentru logica umană faptul că existenţa omului – şi a toată creația – nu are altă pricină de a fi decât iubirea. Aceasta nu este o explicaţie, ci este o revelaţie. La fel de neînţeleasă precum „planul” lui Dumnezeu pentru făptura Lui – plan, totodată de creaţie şi de săvârşire. Nu este pentru aceasta o condiţionare absolută.  Acest „orizont” este, pur şi simplu, libertate absolută. Ca în teologie, neînţelegerea face parte din antropologic – ca demers al cunoaşterii. Expresia „orizont” vine de la Sfântul Ioan Damaschin. În Omilia despre Adormirea Maicii Domnului , Sfântul foloseşte termenul de „proorizô” pentru a exprima planul dumnezeiesc pentru om. Traducând prin „predestinare” ar fi o foarte mare eroare, ideea de destin fiind străină de credinţa creştină şi, mai mult, absentă din vocabularul Sfântului Damaschin. Un orizont corespunde unui plan, iar un plan răspunde uneia sau mai multor libertăţi.