Boala cronică de rinichi poate fi produsă de cauze multiple şi variate:

- bolile glomerulare (ce apar în: diabet zaharat, infecţii sistemice, boli autoimune, tratamente cu unele medicamente, neoplazii);

- nefropatii vasculare (HTA);

- boli tubulo-interstiţiale (infecţii ale tractului urinar, obstrucţie prin calculi, toxicitate medicamentoasă);

- boli chistice renale.

Agresiunea iniţială asupra rinichiului poate duce la manifestări clinice variate, de la hematurie asimptomatică, până la insuficienţă renală, necesitând dializă. Mulţi bolnavi se refac complet sau rămân cu sechele minore. De exemplu, glomerulonefrita post-streptococică la copil are, în majoritatea cazurilor, un prognostic benign. Alte persoane, în schimb, prezintă agresiuni repetate ale ţesutului renal, ceea ce duce la afectare renală de durată.

Unii bolnavi, la care afectarea iniţială era inactivă sau vindecată, pot dezvolta boala renală prin mecanisme hemodinamice sau de altă natură. Rinichiul este capabil să se adapteze prin modificări hemodinamice (creşte filtrarea în nefronii rămaşi normali), astfel încât un pacient cu insuficienţă renală moderată poate avea frecvent concentraţie normală a creatininei serice. Mecanisme homeostatice adiţionale permit menţinerea în limite normale a concentraţiilor de sodiu, potasiu, calciu, fosfor, precum şi menţinerea unei volemii normale.

Instituirea măsurilor de prevenţie a evoluţiei acestui proces, prin terapia cu medicamente care interferează cu mecanismele de progresie a bolii (inhibitori de enzimă de conversie sau blocanţi ai receptorilor de angitensină II), poate încetini acest proces şi chiar să păstreze funcţia renală în limite acceptabile.

Declinul gradual al funcţiei renale la pacienţii cu boală renală cronică este iniţial asimptomatic. Pe măsură ce disfuncţia renală avansează, pot fi observate diferite semne şi simptome, incluzând supraîncărcarea volemică (edeme), hiperkaliemie (ce determină tulburări electrocardiografice, parestezii), acidoză metabolică, hipertensiune arterială, anemie, boală minerală osoasă. Instalarea insuficienţei renale terminale este marcată de semne şi simptome care caracterizează uremia (greaţă, vărsături, neuropatie periferică, afectarea sistemului nervos central).

Stadializarea bolii cronice a rinichilor în funcţie de rata filtrării glomerulare (RFG) reprezintă un ghid pentru urmărirea acesteia, inclusiv riscul pentru progresia şi complicaţiile acesteia. Există actualmente dovezi serioase care arată că pacienţii cu boală renală cronică prezintă un risc cardiovascular crescut. Boala cronică a rinichilor prin ea însăşi reprezintă un factor de risc independent pentru boala cardiovasculară. Printre pacienţii cu boală cronică renală, riscul de moarte din cauza bolii cardiovasculare este mult mai mare, decât eventualul risc al dializei.

O atenţie deosebită ar trebui acordată prevenţiei şi tratamentului bolii cardiovasculare, care apare printre pacienţii identificaţi cu boală cronică renală. De exemplu, creşterea aportului de calciu poate duce la calcificări arteriale coronariene, asociate cu dezvoltarea aterosclerozei coronariene. Aceste observaţii au sugerat ca boala renală cronică ar trebui considerată echivalentul unui factor de risc coronarian.  Pacienţii cu boală renală cronică prezintă, de asemenea, un risc crescut pentru o varietate de boli noncardiovasculare, incluzând infecţiile şi cancerul.

Despre tratamentul ce trebuie urmat în boala cronică de rinichi vom vorbi în rubrica de săptămâna viitoare.