Pentru majoritatea celor ce se roagă dintre noi, se pare, nimic mai adevărat nu se potriveşte decât ceea ce a spus Domnul oarecând spre mustrarea fariseilor: Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic Mă cinstesc ei (Matei 15, 8-9)... De fapt, ce este rugăciunea noastră? Doar citire de suprafaţă, în mare parte fără cuget şi sentiment, cu limba a unor cuvinte străine, de rugăciune, pe care le memorăm şi nu întotdeauna fără greşeli, în copilărie la lecţiile de acasă sau de la şcoală. Şi în acelaşi timp nu avem nici o conştiinţă clară despre Cel înaintea Căruia stăm, rostind o rugăciune sau alta, nici vreun sentiment al inimii care să însufleţească rugăciunea noastră. Adăugaţi la acestea închinăciunile pur mecanice, în mare parte fără măsură, accelerate şi grăbite, şi metaniile până la pământ (aşa cum observăm în săvârşirea rugăciunii de către oamenii simpli) şi legănarea mai mult decât neglijentă cu mâna în locul închinării pline de râvnă cu semnul crucii (aşa cum se roagă majoritatea aşa numiţilor la noi oameni culţi) - iată toată rugăciunea noastră! Se manifestă, oare, prin aceste lucrări exterioare măcar întrucâtva sufletul nostru raţional creştin?! Căci rugăciunea, propriu-zis, este convorbirea noastră plină de evlavie cu Dumnezeul cel viu; ca să spun aşa, este legătura nemijlocită - faţă către faţă - a duhului nostru nemuritor cu Creatorul său! Nu uitaţi că puterea rugăciunii sunt duhul umilit, inima înfrântă şi smerită.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 9)