Sfântul Teofan Zavorâtul folosind tema pământului scrie în una din scrisorile sale unei corespondente: „Sunt uimit... Aţi plecat la băile de nămol să vă tămăduiţi reumatismul, iar când asupra Dvs. se aruncă cu noroi, pentru a vă vindeca su­fletul de neajunsurile lui - atunci vă plângeţi". O astfel de tratare a întrebării este foarte interesantă. Într-adevăr - băi­le de nămol le alegem singuri, iar cele de noroi ni le aleg alţii, şi ne plângem. Şi aici este aproape întotdeauna toată deo­sebirea. Sfântul Serafim de Sarov spunea că ori­ce faptă asumată la alegere este mai uşor de îndeplinit, întrucât mândria, orgoliul, îi va da suficientă energie pentru asta; pe când să învingi ceea ce-ţi pune în faţă soarta e cu totul altceva: doar nu am ales eu asta! Trebuie pur şi simplu să ne plecăm în faţa lui Dumnezeu; nu cu pasivi­tate, ci ca pe o plecăciune adâncă de cerere a binecuvântării de a purcede la lucra­rea smereniei.

Şi încă ceva: nu cred că smerenia constă în faptul de a lăsa pe cineva să te facă una noroiul; orice fel de şef - ofiţer, sau preot, sau brigadier - poate fi profund smerit, însă conform responsabilităţii asu­mate să acţioneze aspru, tare şi hotărât.

Nu cred că un asemenea şef, fie egumen la mănăstire, preot de parohie sau ofiţer de armată trebuie să admită haos pe mo­tiv că nu poate lua hotărâri şi nici să le im­plementeze pe motiv de smerenie. Smere­nia e cu totul altceva.

(Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Ed. Cathisma, București, 2007, p. 73)