Sfântul Ioan a fost numit „Botezătorul”, pentru că botezul a ocupat un loc central în activitatea sa și acest botez avea o semnificație aparte, aceea a pocăinței. În lumea evreiască pocăința însemna o schimbare a vieții sau o schimbare a direcției în viață. Mesajul său este unul care este fundamental pentru modul creștin de viață și nu este întâmplător faptul că Înaintemergătorul a învățat pocăința ca și cale către cer.

Un ritual cunoscut

Este surprinzător, însă, să descoperim faptul că invitația lui Ioan, de scufundare în apă, ca practică a botezului, nu era nimic nou pentru ascultătorii săi evrei. Deși insuficient menționată în Vechiul Testament, în vremea lui Ioan practica era deja bine dezvoltată. Potrivit credinței evreiești, omul trebuia să se supună unui ritual de spălare cu apă, dacă exista vreo problemă legată de impuritatea ritualică. Acest lucru putea rezulta dintr-o serie de cauze, ca de exemplu, nașterea unui copil, în cazul unei femei, atingerea de cadavre, atingerea de animale necurate, etc.

Opinia generală a cercetătorilor este aceea că, în vremea lui Iisus, în scopul de a se converti la iudaism, un păgân trebuia să fie tăiat împrejur (numai bărbații), să ofere un sacrificiu și să fie botezat. Includerea botezului are sens, deoarece în legea levitică, chiar și un evreu era obligat să se spele cu apă pentru a se curăți de orice impuritate.

Ideile „noi” ale Sfântului Ioan

Spre deosebire de botezul creștin, în conformitate cu practica iudaică, candidatul însuși se afunda în apă. Aici este și prima noutate a botezului săvârșit de Ioan: un om, aici, în persoana Botezătorului, era cel care săvârșea actul botezului pentru solicitant, fiind mijlocitor și martor pentru acesta.

Mai important decât o înțelegere clară a formei botezului lui Ioan, sunt ideile inovatoare pe care acesta le atașează ritualului său. Așa cum am menționat, practica de scufundare ritualică avea drept scop purificarea de necurățiile fizice sau ritualice. Dar nevoia de scufundare ritualică nu viza în mod necesar păcătoșenia candidatului la botez.

Cu toate acestea, Ioan a combinat ritualul cu nevoia de pocăință pentru păcate. El a propovăduit „botezul pocăinței, spre iertarea păcatelor” (Luca 3, 3). Relația dintre afundarea ritualică și curățirea spirituală este analizată de către istoricul evreu al primului secol, Iosif  Flaviu: „Ioan era un om ales, care îi indemna pe iudei să cultive virtutea şi să fie drepţi unul faţă de altul, arătându-și evlavia faţă de Dumnezeu prin intermediul botezului. Din punctul său de vedere, aceasta (virtutea) era o stare necesară, ca botezul să fie primit de Dumnezeu. Atunci botezul va fi pe placul Domnului, fiindcă el va fi folosit nu numai pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru curăţirea trupului de murdărie, implicând faptul că sufletele au fost curățite mai înainte, prin dreptate (Antichități Iudaice, cartea 18).

Pregătitor al oamenilor pentru venirea lui Mesia

Deși botezul lui Ioan este asemănător botezului creștin și Iisus își începe propovăduirea chiar cu cuvintele Botezătorului („pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor), scopul lui Ioan era decât acela de a-i pregăti pe oameni pentru venirea lui Mesia. Iată ce spune despre el, profetul Isaia: „Un glas strigă: În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru” (Isaia 40, 3).

De aceea, toată propovăduirea lui e ο chemare a omului la pocăință. Pocăința predicată de Ioan merge înaintea mărturisirii păcatelor, iar botezul său vine după iertarea păcatelor. Pocăința, mărturisirea și botezul cu apă erau în mâna lui Ioan, însă iertarea păcatelor nu stătea în puterea lui, căci numai Dumnezeu poate să ierte păcatele. Însuși Ioan mărturisește acest lucru, zicând: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luca 3,16). Cu aceasta arăta că el, Ioan, doar îi pregătea pe oameni pentru botezul lui Hristos, că botezul lui e mai mult un semn, iar adevăratul botez este cel al lui Hristos, prin care omul ajunge să fie făptură nouă, fiu al lui Dumnezeu.

Roadele vrednice de pocăință

Vorbind despre roadele vrednice de pocăință, spre care ne îndeamnă Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Grigorie Palama spune următoarele: „Ce sunt astea? În primul rând mărturisire, așa cum făceau cei care veneau la el în acel moment. În continuare, el căuta dreptatea, milostenia, iubirea, sinceritatea, spunându-le: „Să nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rânduit”, „Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept” (Luca 3, 13-14)  și „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca 3, 11). Căci „orice vale se va umple şi orice munte şi orice deal se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede” (Luca 3, 5).  

Care este sensul ascuns al căilor strâmbe, care se vor face drepte şi a celor colţuroase, care se vor face netede? Minciuna, înșelăciunea și calomnia sunt cele strâmbe, iar căile aspre sunt mânia, ura, invidia și pomenirea greșelilor și toate acestea sunt făcute dreaptă și netede, atunci când transformate prin faptele de pocăință”.