Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face referire în fericirea a șaptea, dar acolo, prin „cei milostivi” este probabil că nu se înțelege numai cei darnici cu săracii, ci și cei în stare, ca și samarineanul cel bun, să resimtă milă față de un străin năpăstuit). Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei și o ghicim mai învăluită în taine și mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărțire de bunuri materiale. Mila e un simțământ, o virtualitate, mai bine zis o stare sufletească sau și mai precis: o stare harică.

Iată ce-i adevărata milă care, odată încă nu-i simplă milostenie, ci înțelegere a durerii, fricii, amărăciunii, obidei altuia; care-i iubire, înduioșare și mai ales, mai înainte de orice altceva, participare, părtășie, facultatea de a te investi în situația altuia, de a vedea lucrurile din perspectiva lui, de a te părăsi pe tine însuți spre a deveni pentru oarecare vreme un altul.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2006, pp. 175-176)