Bisericile ortodoxe sunt zugrăvite după o anumită rânduială. Există un sistem numit program sau tipic iconografic, care indică pictorilor ce scene sau chipuri ale sfinților să zugrăvească pe fiecare loc de pe peretele interior sau exterior al bisericii, astfel încât podoaba picturală a oricărei biserici să alcătuiască în întregimea sa un ansamblu unitar și logic.

Programul sau tipicul iconografic nu a fost mereu la fel, în decursul timpului. El s-a format treptat și a variat în funcție de epocă și regiune, fiind în strânsă legătură cu evoluția arhitecturii bisericești (tipul arhitecturii, dimensiunea bisericilor și suprafața de pictat).

Abia după Sinodul al VII-lea Ecumenic, desfășurat la Niceea în anul 787 și Sinodul local de la Constantinopol din anul 843, prin care s-a stabilit cultul icoanelor, imaginația ctitorilor și a pictorilor a fost pusă sub supravegherea și controlul Bisericii - care călăuzește evoluția artelor sacre, după reguli precise.

După perioada iconoclastă s-a format un program sau tipic iconografic stabil, care a devenit obligatoriu pentru toți pictorii. Aceste reguli au fost scrise în Erminiile sau Călăuzele zugravilor bizantini.