În perioada iconoclastă, călugării din Sfântul Munte obișnuiau să arunce în mare sfintele icoane, încredințându-le voii lui Dumnezeu. Ei motivau că măcar în valurile mării icoanele mai au o șansă de supraviețuire, pe când dacă ajung în mâinile prigonitorilor, vor fi distruse complet.

Odată, când mănăstirea a fost atacată de corsari, pentru a salva o parte din odoarele mănăstirii, călugării au mers și le-au aruncat în mare după vechiul obicei. Printre aceste odoare sfinte s-a aflat și o icoană rară a Sfântului Ierarh Nicolae.

Icoana este rară nu doar prin vechimea pe care o are, dar și datorită faptului că a fost realizată într-o tehnică foarte veche, mozaic pe lemn.

În anul 1589, icoana Sfântului Nicolae a fost descoperită în mreje de niște călugări Mănăstirea Stavronikita, ce ieșiseră la pescuit. Ridicând icoana din mreajă, monahii au constatat că de fruntea sfântului era prinsă o scoică. Când au desprins scoica din locul unde era prinsă, a început să sângereze, lucru care este încă vizibil pe sfânta icoană. În locul scoicii, pe icoană a rămas o crăpătură de 8 cm.

Învelișul scoicii este păstrat ca mărturie a minunii. O jumătate se află în mănăstire, iar cealaltă jumătate a fost dăruită Patriarhului Iov al Rusiei. Jumătatea de scoică dăruită Patriarhului Iov a fost folosită pentru confecționarea unui engolpion cu Maica Domnului, care se află în prezent în Muzeul Patriarhiei Moscovei.

Se crede că icoana a fost aruncată în mare în anul 1306, stând în apele mării până în anul 1589, adică vreme de 283 de ani.