Suferințele lumii sunt fără de sfârșit. O descompunere generală, pe familii, și mici și mari. În fiecare zi inima mi se toacă. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de neliniște, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, divorțuri, unii falimentari, alții bolnavi, unii accidentați, alții drogați! Mai mult sau mai puțin cu toții, sărmanii, au o durere. Mai ales acum nu au de lucru; datorii de aici, suferințe de dincolo; îi trag băncile, îi scot din case cu grămada. Și nu pentru o zi sau pentru două. Sau dacă un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sănătoși, se îmbolnăvesc din pricina acestei situații. Multe familii de acestea dacă ar avea lipsa de grijă a monahilor, ar petrece cel mai bun Paște!

Câtă nefericire există în lume! Când cineva îl doare și se interesează de ceilalți și nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicești... De multe ori atunci când rostesc rugăciunea „Doamne Iisuse...“ văd copilași mici, sărmanii cum trec pe dinaintea mea mâhniți și se roagă lui Dumnezeu. Mamele lor îi pun să facă rugăciune pentru că au probleme, greutăți în familie și cer ajutor de la Dumnezeu. Întorc butonul pe aceeași frecvență, și astfel comunicăm.

Astăzi lumea s-a umplut de asigurări și asigurări, dar fiind depărtătă de Hristos, simte cea mai mare nesiguranță. În nici o epocă nu a existat nesiguranța pe care o au oamenii contemporani. Și deoarece asigurările omenești nu îi pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia Bisericii, ca să simtă siguranța duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat. Dar dacă văd că și în corabia Bisericii intră puțină apă, că și acolo au fost prinși de duhul lumesc și nu există Duhul Sfânt, atunci oamenii se deznădăjduiesc, pentru că nu mai au de ce să se alipească.
Lumea suferă, se pierde și, din păcate, toți oamenii sunt nevoiți să trăiască în acest iad al lumii. Cei mai mulți simt o mare părăsire, o nepăsare – mai ales acum – din toate părțile. Nu au de ce să se țină. Se împlinește zicala: „Cel ce se îneacă se agață și de un pai!“. Asta arată că cel ce se îneacă vrea să se prindă de ceva, ca să se salveze. Vede corabia înecându-se și merge sărmanul să se prindă de catarg. Dar, deși vede corabia în primejdie să se înece, nu se gândește că și catargul se va scufunda. Se prinde de catarg și se îneacă mai repede. Vreau să spun că oamenii caută să se sprijine de ceva, să se agațe de ceva. Și dacă nu au credință ca să se sprijine de dânsa, dacă nu se încred în Dumnezeu, încât să se încredințeze complet pe ei înșiși lui Dumnezeu se vor chinui. Mare problemă este încrederea în Dumnezeu.

Anii pe care îi străbatem sunt foarte grei și foarte primejdioși, dar în cele din urmă va birui Hristos.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan“ – vol. 1)