Patimile sunt smulse, dar războiul nu încetează: sunt smulse din inimă, însă din firea noastră nu ies, ci rămân în ea. Semnul faptului că o patimă a fost smulsă din inimă este că inima începe să nutrească dezgust şi ură faţă de patima cu pricina. Dar şi când omul ajunge la treapta aceasta nu înseamnă totuşi că gândurile pătimaşe nu mai vin şi nu mai încearcă să îi momească sufletul – nu, ele şi atunci vor veni asupra lui, încercând să-l smintească, chiar dacă fără nici un spor, fiindcă inima le doboară de la început cu ură şi cu dezgust. Patima a fost smulsă din inimă, însă rămâne lângă ea, stă în afara ei ca un ispititor.

Să presupunem că s-a întâmplat asta cu două, cu trei, cu toate patimile pe care le are cineva, cum credeti că se va simţi omul în care se săvârşeşte acest lucru? Nu altfel decât necurat, fiindcă el, deşi urăşte necuratele patimi, tot le vede în sine: ba vine slava deşartă, ba osândirea aproapelui, ba lenevirea, ba pofta. Chiar dacă le respinge şi le alungă pe toate, nu poate totuşi să nu vadă că le poartă în sine şi, prin urmare, nu poate să nu-şi dea seama că e bolnav de ele.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 162)