„Fericiţi cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este împărăţia Cerurilor”, a zis Domnul Hristos. Pe tine te descumpăneşte acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltaţi cu sărăcia pe care o laudă Hristos. Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însuşire a celor mai bune minţi pe care le-a avut lumea. Este conştiinţa nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conştiinţa murdăriei proprii înaintea curăţiei lui Dumnezeu, conştiinţa deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.

Împăratul David a grăit despre sine: eu vierme sunt, şi nu om - iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată şi genială. Fiul lui, preaînţeleptul Solomon, a scris: „nădăjduieşte către Domnul cu toată inima ta, şi pe înţelegerea ta să nu te bizui”. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, şi anume a te încredinţa întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede. Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără făţărnicie: „Puterea mea este neputincioasă, înţelegerea mea nevolnică, voinţa mea şovăielnică - Doamne, ajută-mi!” Sărac cu duhul este sfântul care, precum apostolul Pavel, poate să spună: eu de nimic nu ştiu, fără numai de Hristos!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, p.19)