Două lucruri care sunt cerute în mod repetat în slujba cununiei sunt „curăţie” şi „prunci buni”: „Pentru ca să le dea lor viaţa cumpătată [curăţie] şi naştere de prunci buni”, „Înţelepciune [adică curăţie], dragoste unuia către altul întru legătura păcii, dar de prunci, seminţe cu viaţă îndelungată…”.

În contextul căsătoriei, curăţia înseamnă credincioşie faţă de soţ şi o stare de gingăşie, demnitate şi cumpătare în toate legăturile trupeşti dintre soți. Astfel, Biserica, se roagă la nuntă ca Domnul Dumnezeul nostru să le dăruiască lor „nunta cinstită şi pat neîntinat”: „Arată nunta lor cinstită, fereşte patul lor neîntinat. Binevoieşte să petreacă viaţa lor fără prihană”.

Clement Alexandrinul (scriitor creştin din Egipt, de la sfârşitul secolului II) şi Sfântul Grigorie Teologul vorbesc şi ei despre faptul că în căsătorie legăturile trupeşti pot fi curate. Clement spune: „Este întotdeauna legiut că cel curat să atingă pe cel curat”.

Un alt text afirmă limpede că necurată este reaua folosire a împreunării trupeşti, iar nu actul în sine; iată acest pasaj din Aşezămintele Sfinţilor Apostoli: „Deci bărbatul şi femeia lui, când se însoţesc în căsnicia legiuită, sculându-se unul de la altul se pot ruga fără vreo oprelişte şi fără a se spăla sunt curaţi. Însă oricine ademeneşte şi desfrânează cu femeia altui bărbat, ori desfrânează cu o curvă, când se scoală de la aceasta, chiar de s-ar şi spăla cu întregul ocean şi cu toate râurile, nu poate fi curat”.

(David şi Mary Ford, Căsătoria ‒ cale spre sfinţenie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 23)