Atmosfera culturală care guvernează în zilele noastre ne orientează către o reuşită individuală, în detrimentul unei conlucrări generale. Ne întrebăm continuu, ca o consecinţă a educaţiei noastre: „Ce este pentru mine? Ce-mi iese de aici? Eu ce câştig?”. Simţim că ceilalţi ne sunt întotdeauna datori cu ceva, că ceilalţi trebuie să răspundă dorinţelor şi nevoilor noastre şi, de cele mai multe ori, fără întârziere. Dacă soţii vor aduce această tendinţă egocentrică în căsătorie, se va vedea foarte repede neputinţa lor de a conlucra şi de a se interesa autentic de partener.

Va fi nevoie de timp ca soţii să se adapteze şi să accepte interesele, aşteptările, vanităţile, nevoile, speranţele şi dorinţele partenerului. Lucrarea lor comună este să înveţe să aibă în vedere şi nevoile şi dorinţele personale şi, în acelaşi timp, să se adapteze în mod realist şi nu egocentric la nevoile şi dorinţele partenerului lor. Singurul mod de atingere a bunăstării şi satisfacţiei într-o căsătorie este educaţia soţilor de a gândi: „Ce pot face pentru a-l mulţumi pe soţul meu/soția mea?” nu: „Ce pot câştiga din această relaţie?”. Şi un mod practic de a reuşi aceasta este încercarea fiecărui soţ de a face în fiecare zi cel puţin un lucru care să-l bucure pe partener. Se dovedeşte că soţii care vin în căsătorie cu dispoziţia „Ce pot să câştig?”, în loc de „Ce pot să dau şi să iau?” primesc în final foarte puţine sau nimic din relaţia conjugală.

Dragostea dintre două persoane se arată prin dăruire. Ținând un lucru doar pentru tine însuţi înseamnă în realitate să nu dai celuilalt bucuria legată de acest lucru. Bucuria ta provine din capacitatea altuia de a se lipsi de ceva de dragul tău, dar şi din capacitatea proprie de a da ceva altuia. Aceasta este de fapt expresia dragostei dintre persoane. Cu cât dragostea este mai mare, cu atât și calitatea și cantitatea lucrurilor oferite creşte şi oferta se face jertfă a tuturor lucrurilor pe care omul le deţine. Fiecare faptă de dăruire preface şi pe cel ce dăruieşte, dar şi pe cel căruia i se face darul, nu datorită lucrurilor primite, ci datorită dovezii dragostei care se prezintă prin dar. În dragoste există înclinaţia ca cineva să se dea chiar pe sine însuşi, să se jertfească pe sine pentru buna stare şi existenţa altuia, în cea mai înaltă stare posibilă... Fiecare om se bucură de ceva numai în măsura în care primeşte de la altul, ca pe o expresie a dragostei lui. Hrana fundamentală a existenţei oricărui om este dragostea altuia. Existenţa fără dragoste nu poate fi izvor de bucurie.

Un eu singular nu poate trăi în deplinătatea de care depind şi bucuria şi fericirea; ci doar o împlinire ce ia chipul deplinei subiectivităţi. Bucuria eului însingurat, a celui ce este doar el pentru el, nu este bucurie deplină şi de aceea nu este împlinire a existenţei. Bucuria existenţei dăruite de la un eu către un alt eu trebuie să fie împlinire atât a celui care dă, cât și a celui care primeşte. În felul acesta există şi împlinirea existenţei lor. Dar aceasta presupune deplina autodăruire a unui eu către celălalt. Şi nu doar oferirea a ceva din sine sau din ceea ce posedă.

Trebuie să existe o dăruire deplină şi o primire deplină de la un eu la celălalt pentru a se realiza reciproca familiaritate a celor două euri, care altfel rămân despărţite tocmai în această familiaritate... În dragostea deplină, desăvârşită, persoanele nu se arată doar în simplul schimb reciproc al eurilor, ci încredinţându-se, de asemenea, pe sine în această dăruire reciprocă şi fundamentând existenţa lor.

(Părintele Filotei Faros – Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia, p. 251-253)