Un tânăr care pare că își pregătește dosarul de viză pentru Împărăția Cerurilor. E atent. Îl întreabă pe Hristos ce să facă pentru ca să aibă viața veșnică. Nu știu câți la tinerețe gândim așa, dar cu noi e alta problema. Pentru noi e greu să ne vedem încercând să trăim normalitatea mântuirii în contextul în care avem deja cuvinte „depășite” în vocabularul cotidian: păcat, părere de rău, smerenie, pocăință... Când mă întâlnesc cu tinerii ei mă întreabă dacă gestul ori acțiunea cutare ori cutare este păcat. Ei se feresc de păcat sau măcar caută să-l identifice corect. Văd Biserica asemenea unui sens interzis. Un fel de sens unic spre moarte în care te asistă niște oameni care știu cum să își încurajeze demersul, iar la sfârșit știu, mai mult sau mai puțin mulțumitor, cum să îți încurajeze familia. Am spus mereu că imaginea aceasta de cioclii ai comunității pe care riscăm să o propunem în exces dăunează grav misiunii Evangheliei în mijlocul unui popor cu dureri și biruințe cu drame nelămurite. 

În dialogul acesta, Domnul Hristos ne activează istețimea pastorală. Ne arată că nu oricine te întreabă „deștept” e motivat de mântuire. Și că uneori cuvintele ascund neputințe nu doar de înțelegere. Tânărul din întâlnirea acesta cu Hristos aduce aminte de mândria noastră când, adolescenți fiind, ne lăudam cu lucruri normale ca și cum ar fi biruințe de neîmplinit de către alții. Eram curajoși pe seama firii bune ce aveam și iubirea părinților o socoteam normală și pentru aceea nu era niciun efort să-i iubim. Ei erau cei care ne ajutau să nu furăm și nici să jurăm strâmb pentru că modelul de viață oferit era al unor oameni curați, curajoși în naivitatea lor plină de iubire. Problema tânărului este că nu identifică sursa virtuților sale, ci se crede îndreptățit să creadă că el este propriul izvor de bine. Chiar dacă își ascunde gândurile după spatele lui Dumnezeu. 

Problema începe când Hristos îi cere ceva care se leagă strict de al său, de posesia sa, de proprietatea sa. Omul nu ripostează obraznic – nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi la gura noastră azi la o astfel de propunere –, ci se întristează. Să stai de vorbă cu Dumnezeu și să te întristezi ăsta da blestem. Mai ales că tu ești cel care-I ceri, într-un soi de hermeneutică a părerii de sine, un plus de grilă de valori. Oare ce l-a speriat? Împărțirea averii sau propunerea de a-L urma pe Hristos? Care avea cuvinte, dar nu avea bani. Să nu fi auzit el despre înmulțirea pâinilor și peștilor? Poate. Dar pentru el nu era țintă să trăiască la limită, minimalist. Se voia să rămână un tânăr bogat.

Ce ne spune Hristos Domnul e simplu. Putem ține cu ușurință poruncile teoretice în raport cu vârstele noastre spirituale. Cu vârstele angajamentului nostru uman. Dar devine teribil de „întristător” când ne oglindim în iubire. Când constatăm că în gramajul bobului de iubire ce schimbă greutatea vieții în biruință nu putem contribui dacă rămânem pe partea cu aurul, cu câștigul. De aceea bogații intră greu în Împărăție. Pentru că pentru ei împărăția trebuie să semene cu ceea ce zidesc ei. Ei chiar cred că Raiul e un hambar care merită mereu lărgit. În care trebuie să încapă, în primul rând, ei, stăpânii. Mântuitorul cere să fie urmat, nu urmărit. Trăit, nu asumat numai în vorbe. Ori cea mai la îndemână testare a calității creștine a vieții este simplă: aproapele! Nu. Nu înseamnă că neglijăm familia ori propria fericire, dar nici că am putea fi vreodată fericiți numai pe baza nesimțirii argumentării noastre. Pentru că oricât de fericiți ar fi cei care se mint că au făcut totul ca la carte le zărești chipul și înțelegi. Și-au pierdut zâmbetul. 

De ani buni privesc spre tinerii care asumă judecarea lumii în care trăiesc. O fac nu doar triști, ci și cu un surâs cinic pe față. Fiind convinși că au dreptate și că lumea poate merge mai departe numai sub zodia criticii continue. Cred că vădirea păcatelor celorlalți e o virtute. Dacă ar fi virtute nu le-ar impregna pe chip sigiliul cinismului arogant. Asta încearcă Mântuitorul să ne învețe. Că lumina biruie întunericul rămânând lumină. Cuvioșie și echilibru. Liniște ce stinge ura și dezechilibrul fie el și moral. Hristos când spune tânărului să vândă tot, să împartă săracilor și să Îi urmeze ne atrage atenția că viața noastră e făcută să fie trăită fără excese materiale, în liniște cu săracii și plini de dorința de a-I trăi lui Hristos viața. Prin rugăciune, prin post și mai ales prin împărtășire. E limpede că Domnul ne spune că ne ajută. Ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu, dar nu o poate face împotriva întristării noastre. Ci numai atunci când, bucuroși, iubim oamenii și-i urmăm.